Nu m-am gândit niciodată la moarte cu simpatie. Sau cu acceptare. Sau cu înţelegere. Cred că sunt un om normal, pentru care moartea e un gând îndepărtat, un eveniment nefericit şi un prilej de temeri constante. Încă mai am timp sa fac pace cu ea. Sper!

Moartea poate fi uneori simpatică. Amabilă. Agreabilă. Afabilă…ca să începem cu litera a din lista sa de referinţe. Nu e drăguţă, nu vine niciodată când e aşteptată, e ca o damă capricioasă care îşi schimbă poftele cât ai clipi. Mai are şi eşecuri, uneori vine dar pleacă bosumflată, pentru că viaţa învinge. Are tot timpul din lume pentru a contempla fragilitatea umană, pentru a zugrăvi sufletele în culori şi pentru a vedea cerul în tonuri diverse şi pentru a spune poveşti. Şi chiar e o povestitoare talentată. Sensibilă. Cu simţul umorului. Impresionabilă. Directă. Profundă.

Aceasta e o parte din lista mea de referinţe pentru Hoţul de cărţi, un roman mult aşteptat în România. Un roman în care Moartea este povestitor, nu doar personaj. Personajul principal este Liesel Meminger, o fetiţă de zece ani, care este dusă de mama sa la o familie socială din Munchen, chiar înaintea declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial. O decizie dureroasă pentru o mamă, dar singura care îi salvează viaţa fetei. Moartea şi Liesel au multe cunoştinţe comune şi o relaţie politicoasă şi distantă. Prima lor întâlnire se petrece în tren, pe drumul spre Munchen; Moartea îl ia pe fratele lui Liesel. Îi va lua şi mama, în scurt timp, dar Liesel nu va mai fi de faţă.

Prima lor întâlnire este şi primul prilej de furt bibliofil pentru Liesel. Vede în zăpadă o carte neagră, mică şi nu se poate abţine, o ridică. Este Manualul groparului, prima ei carte de citire şi primul liant real din viaţa în familia adoptivă.

Întâlnirea cu familia socială e complicată şi viaţa alături de ea va fi grea şi uşoară, complicată şi precaută, dură şi sensibilă. Rosa şi Hans Hubermann, din strada Himmel, orăşelul Molching, sunt săraci, arată cam fioros pentru Liesel şi nu ştiu să se apropie de noua lor fiică. Rosa are furia sculptată pe chip de dimineaţa până seara şi nu ştim dacă din cauza vieţii în sărăcie sau a zestrei genetice. Dar, ca în poveştile clasice cu personajul bun şi personajul rău, duritatea ei este echilibrată de bunătatea lui Hans, bărbatul cu ochi de argint şi voce blândă. El va deveni cel mai bun prieten al lui Liesel, profesorul de citire, de răsucit ţigări, de ţinut secrete, trubadurul cu acordeon şi cel mai bun antidot al coşmarurilor despre fratele mort în tren.

În afara casei este strada mizeră, populată de familii ca Hubermannii. Vecini amabili sau urâcioşi împart acelaşi stigmat al sărăciei lucii – asta naşte şi solidaritate, dar şi rivalitate. Totul pentru supravieţuire.

Rudy Steiner şi Tommy Muller sunt prietenii de joacă şi colegi de şcoală ai lui Liesel. Primul va deveni, imediat după prima lor ciocnire, şi adoratorul perpetuu, care pleacă la întâlnirea cu Moartea fără să fi obţinut mult râvnitul sărut de la Liesel. O cerere pe care ea i-o îndeplineşte prea târziu, când el nu mai are cum să se bucure de victorie.

Liesel se dovedeşte a fi mândră – nu se lasă umilită nici la şcoală, nici acasă, tolerantă – viaţa cu Rosa e ca un test continuu de rezistenţă nervoasă, sensibilă – întâlnirea cu Max Vandenburg, boxerul evreu pe care îl ascunde Hans în piviniţă, îi va revela resurse ascunse de subtilitate şi emotivitate, frustă – dialogurile cu Ilsa Hermann, soţia primarului, martora celui de-al doilea furt de cărţi al copilei, un volum salvat dintr-o incendiere nazistă. Tot Ilsa este cea care vede dragostea de cuvinte a lui Liesel, pasiunea pentru cărţi şi lectură şi tocmai această revelaţie o va determina să intre în jocul de-a hoţia de tomuri.

Jocurile, dialogurile, micile furturi, se petrec pe fundalul unei societăţi ale cărei reguli se înăspresc de la o zi la alta şi a cărei constantă rămâne frica în supradoze înnobilate de saluturi Heil Hitler. Backgroundul cotidianului lui Liesel este cel în care autorul inserează poveştile reale auzite în familie, despre marşurile umilinţei, în care evreii duşi la Dachau erau obligaţi să traverse oraşe pline de simpatizanţi nazişti care îi ocărau şi îi bruscau, deşi până mai ieri le fuseseră clienţi, cunoscuţi, prieteni, vecini.

Două dintre cele mai puternice scene ale cărţii sunt legate de marşul evreilor către lagărele morţii şi aduc laolaltă, într-un singur moment perfect construit, milostenia şi cruzimea. Prima dovedeşte bunătatea profundă a lui Hans, care îi oferă un colţ de pâine unui bătrân evreu şi pentru asta e biciuit în public şi cade sub ameninţarea Gestapoului – care până la urmă nu mai apare, dar pedeapsa este trimiterea pe front. A doua scenă îi are ca protagonişti pe Liesel şi Max, care se regăsesc în acest context sumbru şi cu acelaşi scenariu: atingerea unui evreu atrage mângâierea biciului.

Max este avatarul fratelui pierdut, cel cu care împărtăşeşte destinul de orfan şi pasiunea pentru cărţi, alienarea de familia adevărată şi rătăcirea printr-o lume străină. El îi lasă ca amintire, la plecare, o carte despre Scuturătoarea de cuvinte, o parabolă despre ascensiunea lui Hitler, cu un final deloc verosimil sub dictatură: revenirea la normalitate. O operă care va fi postamentul alteia, scrisă de Liesel mai târziu, Hoţul de cărţi, în care cuvintele au nu doar formă, ci şi greutate, culoare şi miros. Această carte, pierdută şi regăsită!

P.S. Nu ştiu de ce editorul român a ales varianta masculină a titlului, când e vorba de o hoaţă. Engleza nu are feminin-masculin pentru thief, româna da. Ediţiile franceză, spaniolă, cehă respectă genul, din curtoazie pentru Liesel sau din respect pentru roman…