Comparat cu Ulise al lui James Joyce, Şotron (Rayuela) de Julio Cortazar (Biblioteca Polirom, seria Esențial) a devenit un roman-cult al secolului XX, revoluţionînd toate aspectele naraţiunii tradiţionale şi plasîndu-se la extrema celei mai îndrăzneţe aventuri artistice.

Protagoniştii Şotronului, intelectualul argentinian Oliveira, spirit lucid, frămîntat şi sfîşiat deopotrivă de mistere existenţiale, şi iubita sa Maga, întruchipare poetică a nonconformismului grefat pe un farmec natural veşnic reînnoit, se întîlnesc, se iubesc, se resping, se pierd şi se caută, se regăsesc, trăindu-şi cu extremă intensitate dramatica lor poveste de dragoste, sublimată într-un simbol al miticei perechi Orfeu-Euridice, în atmosfera Parisului anilor ’60.

Soarta celui care nu îl citeşte pe Cortázar e pecetluită. Va suferi de o boală gravă, invizibilă, care, în timp, poate avea consecinţe îngrozitoare. Ceva asemănător cu ceea ce poate păţi un om care nu a mîncat niciodată piersici. Va deveni din ce în ce mai trist… şi, probabil, încet-încet, îşi va pierde părul. – Pablo Neruda

 

Julio Cortázar este un spirit extraordinar de alert pentru tot ceea ce se dezvăluie în fiinţa umană ca dimensiune miraculoasă. – Mario Vargas Llosa

 

Mesajul paradoxal al lui Cortázar, care ia forma unui pasionant şi enigmatic exerciţiu de libertate, este că totul există într-o carte.  – Haroldo de Campos

 

Iată un fragment pentru cititorii BookMag:

”O voi întîlni oare pe Maga? De-atîtea ori fusese de-ajuns să mă apropii, venind pe rue de Seine, de arcada ce dă spre Quai de Conti, pentru ca, îndată ce lumina de culoarea scrumului şi a măslinei care pluteşte peste fluviu îmi îngăduia să desluşesc contururile, să-i şi văd silueta zveltă profilîndu-se pe Pont des Arts, uneori plimbîndu-se de la un capăt la celălalt al podului, alteori

sprijinită de balustrada de fier, aplecată deasupra apei. Şi era atît de firesc să trec strada, să urc treptele podului, să o apuc pe mijlocul său subţire şi să ajung lîngă Maga, iar ea zîmbea deloc surprinsă, convinsă, ca şi mine, că o întîlnire întîmplătoare era lucrul cel mai puţin întîmplător în vieţile noastre şi că oamenii care-şi dau întîlniri exacte sînt dintre aceia care au nevoie de hîrtie liniată pentru a-şi scrie sau care apasă tubul cu pastă de dinţi numai din partea de jos.

Acum însă nu cred să mai fie pe pod. Chipu-i gingaş cu piele străvezie s-o fi ivind pe sub portalurile vechi de prin ghetoul Marais, o fi stînd la taifas cu vreo vînzătoare de cartofi prăjiţi sau o fi mîncînd un crenvurşt fierbinte pe Boulevard de Sébastopol. Am urcat totuşi pe pod, iar Maga nu era. Maga nu-mi mai ieşea acum în cale şi, cu toate că ştiam amîndoi unde locuia celălalt, fiecare ungher din camerele noastre de studenţi improvizaţi la Paris, fiecare ilustrată ce deschidea o ferestruică Braque sau Ghirlandaio sau Max Ernst încadrată în rama-i ieftină pe tapetul ţipător, nu ne-am fi căutat acasă. Preferam să ne întîlnim pe pod, pe terasa unei cafenele sau ghemuiţi lîngă o pisică pripăşită prin vreo curte din Cartierul Latin. Umblam fără să ne căutăm, dar ştiind că umblam ca să ne găsim. Oh, Maga, fiecare femeie care-ţi seamănă era parcă învăluită de o linişte asurzitoare, o pauză tăioasă şi cristalină ce se năruia pînă la urmă jalnic, ca o umbrelă udă închizîndu-se. Şi fiindcă veni vorba de umbrelă, poate că-ţi mai aduci aminte, Maga, de umbrela aceea veche pe care-am aruncat-o într-o rîpă din parcul Montsouris, intr-un asfinţit îngheţat de martie. Am aruncat-o fiindcă o găsiseşi în Place de la Concorde, era cam ruptă şi-ai mai folosit-o încă multă vreme, mai cu seamă ca s-o înfigi în coastele celor din metrou şi de prin autobuze, veşnic stîngace şi distrată, cu gîndul aiurea sau la micul desen pe care-l alcătuiau două muşte pe plafonul vagonului, iar în seara aceea s-a dezlănţuit o aversă şi tu ai vrut să-ţi deschizi mîndră umbrela cînd dădeam să intrăm în parc, şi în mînă ţi s-a iscat un prăpăd de fulgere reci şi nori negri, zdrenţe de pînză sfîşiată cădeau printre sclipiri de spiţe frînte, iar noi rîdeam ca nebunii pe cînd ploaia ne uda pînă la piele, gîndindu-ne că o umbrelă părăsită intr-o piaţă se cuvenea să moară demn intr-un parc, că nu putea intra în ciclul înjositor al lăzii de gunoi sau al rigolei ; atunci eu am strins-o cum am putut mai bine, am dus-o amîndoi sus, pe colina din parc, lîngă podeţul peste calea ferată, şi de acolo am aruncat-o, opintindu-mă din răsputeri, în străfundul rîpei cu iarbă umedă, în timp ce tu slobozeai un strigăt în care mi s-a părut că recunosc un fel de blestem de walkirie. Şi pe fundul rîpei se cufundă ca un vas pe care-l înghit apele verzi, apele verzi şi tumultuoase, la mer qui est plus félonesse en été qu’en hiver, valul perfid, Maga, aşa cum le-am tot înşirat îndelung, îndrăgostiţi de Joinville şi de parc, îmbrăţişaţi şi aidoma unor copaci uzi sau unor actori de cinema dintr-un film maghiar mizerabil. Şi a rămas acolo, între ierburi, măruntă şi neagră, ca o insectă strivită cu piciorul. Şi nu se mişca, nici unul dintre resorturile ei nu se mai acorda ca înainte. Gata. Oh, Maga, şi ce trişti mai eram !

Ce căutam eu pe Pont des Arts ? Mi se pare că în joia aceea de decembrie aveam de gînd să trec pe malul drept şi să beau nişte vin în cafeneaua micuţă de pe rue des Lombards unde mama Léonie îmi ghiceşte în palmă, văzînd tot felul de călătorii şi surprize. Nu te-am dus niciodată acolo ca să-ţi citească madame Léonie în palmă, poate că mi-a fost frică să nu desluşească Cine ştie ce adevăr despre mine, căci întotdeauna ai fost o oglindă teribilă, o cumplită maşină de repetiţii, şi ceea ce noi am numit dragoste n-a fost, poate, nimic altceva decît atît, eu stînd în picioare în faţa ta, cu o floare galbenă în mînă, şi tu ţinînd două lumînări verzi, iar timpul ne sufla pe chip o ploaie molcomă de renunţări şi despărţiri şi bilete de metrou. Aşa că nu te-am dus niciodată la madame Léonie, Maga ; şi ştiu, mi-ai spus-o chiar tu, că nu-ţi plăcea să te văd intrînd în mica librărie de pe rue de Verneuil, unde un bătrîn gîrbovit face mii de fişe şi ştie tot ce se poate şti în materie de istoriografie. Te duceai acolo să te joci cu pisica, şi bătrînul te lăsa să intri şi nu-ţi punea nici o întrebare, mulţumit că din cînd în cînd îi dădeai cite-o carte de pe rafturile de sus. Şi te încălzeai la soba lui cu burlan mare, negru şi nu-ţi plăcea să aflu că te duci să stai acolo lîngă sobă. Dar toate acestea trebuiau spuse la vremea lor, numai că-i tare greu să precizezi cînd vine vremea aceea, şi chiar şi acum, cînd stau cu coatele pe balustrada podului şi mă uit cum trece un şlep de culoare bordo, minunat ca un cărăbuş uriaş şi strălucind de curăţenie, unde o femeie cu şorţ alb întinde rufe pe o sîrmă la prora, şi privesc ferestruicile vopsite în verde, cu perdeluţe gen Hänsel şi Gretel, chiar şi acum, Maga, mă întreb dacă tot ocolul ăsta are vreun rost, căci pentru a ajunge pe rue des Lombards ar fi fost mai bine să traversez Pont Saint Michel şi Pont au Change. Dar dac-ai fi fost astă- seară aici, ca în atîtea alte rînduri, aş fi ştiut că ocolul a avut rost, pe cînd aşa îmi sporesc eşecul numindu-l ocol. Prin urmare, după ce aveam să-mi ridic gulerul canadienei, trebuia să-mi văd de drum pe chei, pînă în zona marilor magazine care se termină la Châtelet, să trec pe sub umbra violet a turnului Saint Jacques şi s-o iau în sus spre strada mea, cu gîndul la faptul că nu te-am găsit şi la madame Léonie.”

Unul dintre cei mai importanţi autori sud-americani, scriitorul argentinian Julio Cortázar s-a născut pe 26 august 1914 la Bruxelles. Debutează în 1938 cu volumul de poeme Prezenţe. În 1951 îi apare volumul de povestiri Bestiar, urmat, printre altele, de Sfîrşitul jocului (1956), Armele secrete (1959), Povestiri cu cronopi şi glorii (1962), Toate focurile, focul (1966), Ocolul zilei în optzeci de lumi (1967), Urmăritorul şi alte povestiri (1967), Insula la amiază şi alte povestiri (1971), Octaedrul (1974), Cineva în trecere pe aici (1977), Un oarecare Lucas (1979), Cît de mult o iubim pe Glenda (1980), La vreme nepotrivită (1982), Autonauţii de pe cosmopistă (1983), care vor impune publicului de pe toate continentele un autor aproape neîntrecut în genul prozei scurte. Pe lîngă capodopera Şotron (1964), a scris romanele Examenul (1950), Premiile (1960), Fantomas contra vampirilor multinaţionali (1965), 62: model de asamblat (1968), Cartea lui Manuel (1974). A publicat, de asemenea, volume de poezii, teatru şi eseuri. A tradus în spaniolă din mari autori precum E.A. Poe, G.K. Chesterton, André Gide, Jean Giono etc. Îndrăgostit de oraşul de pe malurile Senei, îi va dedica acestuia volumele Paris, ritmurile unui oraş şi Paris, esenţa unei imagini (ambele publicate în 1981). În 1967, Michelangelo Antonioni regizează filmul Blow-up, inspirat din nuvela lui Cortázar Funigei. Încetează din viaţă în urma unui atac de cord la 12 februarie 1984.