Probabil că cei mai mulți dintre noi am visat la un moment dat ce minunat ar fi și ce mândri ne-am simți dacă am reuși să schimbăm în bine lumea. Dar oare câți dintre noi am făcut următorul pas și am făcut o faptă bună pentru o persoană străină fără să așteptăm absolut nimic în schimb? Câți am avut acest curaj? Mai mult decât atât, câți am avea curaj să ne îndrumăm copiii să ajute o persoană nevoiașă, un om al străzii, de exemplu? Cel mai probabil foarte puțini… Ajutorul poate să țină de cele mai multe ori de disponibilitate sufletească, de implicare, de voință mai degrabă decât de un suport financiar.
Despre asta este vorba și în romanul plin de speranță și optimism al lui Catherine Ryan Hyde. Dă mai departe este povestea unui băiețel de doisprezece ani inspirat de o temă pe care o primește de la noul său profesor de Științe sociale. Pornind de la acestă temă – Gândește-te la o idee care ar schimba lumea și pune-o în aplicare – Trevor are o idee menită să schimbe într-adevăr lumea. O ambiție uriașă pentru un puști care reușește în ciuda obstacolelor, să nu-și piardă idealismul și să demonstreze că toți putem fi capabili de fapte bune.
În jocul aritmetic al lui Trevor, de la un singur om care face trei lucruri importante pentru trei oameni diferiți, se poate ajunge la o lume întreagă în care o favoare primită nu se întoarce, ci se răsplătește dând mai departe ajutorul celor care au nevoie de el.
Acest roman a fost adaptat de Catherine Ryan Hyde pentru copii și adolescenți, după succesul înregistrat de ecranizarea primei cărți Dă mai departe. Ideea de a scrie cartea i-a venit autoarei după o întâmplare trăită chiar de ea acum aproape 40 de ani.
Catherine Ryan Hyde ne dezvăluie cum a început totul:
”Era 1978. Mă aflam la volanul mașinii mele, un Datsun vechi și prost întreținut (în traducere pentru cei tineri: Nissan), într-un cartier rău famat, în toiul nopții. Eram singură.
Era numai vina mea că mașina se afla într-o stare atât de proastă. În 1978 eram tânără. Și aveam o teorie în tinerețe. Credeam că era mai ieftin să mergi cu mașina așa, decât s-o duci la mecanic. Oamenii râdeau când le spuneam teoria mea, dar pentru mine părea foarte logic. Mecanicul te costă bani, nu-i așa? De aia, dacă nu te duci, faci economie. Corect?
Este gândirea tipică a proaspeților șoferi și una dintre acele teorii care funcționează foarte bine până într-o zi, când nu mai funcționează deloc. Și aia a fost ziua.
Am ajuns la indicatorul „stop“ de la capătul bretelei de intrare pe autostradă. Am apăsat frâna și motorul a murit. Poate că sună ciudat pentru voi, dar motorul murea de fiecare dată când luam piciorul de pe accelerație. Asta se întâmplă când nu-ți duci niciodată mașina la mecanic. Am pus mâna pe cheie, să-l pornesc iar, și tot sistemul electric al mașinii a cedat. Faruri, poziții… terminate. Și iată cum m-am trezit într-un cartier rău famat, în toiul nopții, în întuneric. Apoi am zărit un firicel de fum.
Fie că ați trăit sau nu asta pe propria piele (și sper să nu vi se întâmple niciodată), știți probabil că, atunci când te afli într-un cartier rău famat, în toiul nopții, simți că ai toate motivele din lume să rămâi în mașina ta, cu toate ușile blocate. Până în momentul în care mașina se umple de fum. Asta ar putea fi definiția de dicționar a expresiei „între ciocan și nicovală“. M-am repezit afară. În zona aceea nu tocmai bună. Singură. Sau, cel puțin, așa am crezut.
Mi-am ridicat privirea și am văzut doi bărbați, doi străini, alergând spre mine. Foarte repede. Unul dintre ei avea în brațe o pătură. Multe gânduri mi-au trecut atunci prin minte. La început, m-am gândit că nici măcar nu mi-am făcut testamentul. Apoi mi-am dat seama că n-ar fi avut sens, din moment ce oricum n-aveam nimic de lăsat moștenire. În afară de mașină. Care era în flăcări.
Probabil mi-au trecut și altele prin cap. Dar pot să vă spun că a existat sigur un lucru la care nu m-am gândit: salvarea mea. Ideea nebună că poate oamenii ăștia veneau să mă salveze nu era, din păcate, nicăieri pe lista mea.
Unul dintre bărbați a trecut în grabă pe lângă mine și a dechis din interior capota mașinii. Celălalt, bărbatul cu pătura, a ridicat capota, s-a aplecat cu tot trupul peste motorul meu arzând și l-a stins, numai cu pătura și cu mâinile goale.
Aș vrea să mă opresc puțin aici, ca să subliniez un lucru. Cu mâinile lui goale. Motorul meu. Nu-i așa că asta-i o combinație fascinantă între doi oameni complet necunoscuți? Așa cred și eu. Chiar când reușiseră să stingă focul, au apărut și pompierii. Și habar n-am cine i-o fi chemat.
Când vorbesc în fața claselor de elevi, și o fac adeseori, aceștia presupun mereu că cineva trebuie să fi avut un mobil la el și poate n-am observat. Nu. Nu în 1978. Pe atunci, nimeni n-avea mobil.
Asta se întâmpla în vremurile în care existau telefoane de urgență pe autostrăzi. (Cred că mai există și acum, dar nu le băgăm în seamă, pentru că avem cu toții mobile.) Se pare că cineva trecuse spre autostradă, venind în urma noastră, a văzut ce mi s-a întâmplat și s-a oprit să sune la pompieri.
Acum, și eu aș suna la pompieri, în mod sigur, pentru un străin. Sper că așa ar face cei mai mulți dintre noi. Pentru oricine altcineva. Dar oare m-aș lăsa cu tot trupul deasupra motorului arzând al mașinii altcuiva și aș stinge focul cu mâinile goale?
Aceasta este adevărata întrebare.
Când au ajuns pompierii, nu prea mai era mare lucru de făcut. Focul aproape că fusese stins. Așa că ne-au ajutat doar să împingem mașina din drum. Mi-au arătat de unde a pornit focul. (Nimic interesant.) Și mi-au explicat ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost stins. (Trist, dar interesant.) Vedeți voi, focul ar fi izbucnit de-a lungul liniei de alimentare. Și și-ar fi croit drum spre rezervor. Atunci mi-am dat seama. Oamenii ăia doi nu îmi salvaseră doar mașina. Poate că îmi salvaseră viața. Și poate că, făcând asta, și-o riscaseră pe-a lor. M-am întors să le mulțumesc, dar mi-am dat seama că își strânseseră deja lucrurile și plecaseră. În zăpăceala discuțiilor cu pompierii, dispăruseră. Iar eu nu observasem.
Acesta a fost cel mai mare favor pe care l-am primit vreodată, și încă din partea unor necunoscuți. Și nici măcar nu le-am mulțumit.
Deci, ce faceți cu o favoare atât de mare, dacă nu o puteți întoarce? Cred că știți. Dacă nu știți, citiți Dă mai departe și veți afla.
Mulți mă întreabă, ca reacție la această istorioară: „Deci, spui că, dacă acei doi bărbați nu s-ar fi oprit în noaptea aceea, toată treaba cu «dă mai departe» n-ar mai fi avut loc?“ Iar eu le răspund: „Ba mai mult. Dacă ei nu ar fi plecat fără să-și ia rămas-bun, romanul Dă mai departe n-ar fi existat niciodată“. Și dacă n-ar fi existat romanul, n-ar mai fi fost tradus în douăzeci și patru de limbi, în lumea întreagă, n-ar mai fi fost nici filmul, nici fundația, nici efervescența creată în lumea reală de această întâmplare. Dacă acei doi străini ar fi stat să le mulțumesc, le-aș fi aflat numele și le-aș fi trimis o felicitare de sărbători, în fiecare an, până la sfârșitul vieților noastre pământești. Și asta ar fi putut să mi se pară suficient. Dar ei au plecat.
Uimitor, dar am reușit să repar mașina. Și m-am întors la condusul pe autostradă, ca să-mi rezolv treburile. Dar ceva s-a schimbat. Eu m-am schimbat.
Dintr-odată, stăteam cu ochii pe marginea drumului, uitându-mă după careva rămas în pană sau care ar fi putut avea vreo problemă. Și știam că, dacă aș fi văzut pe cineva într-o astfel de situație, aș fi oprit. Și sigur că am oprit. Chiar dacă n-o mai făcusem până atunci. Acea faptă bună mă schimbase.
Și pentru că mi se întâmplase mie, am început să urmăresc, să văd dacă alte fapte bune îi schimbau și pe alții. Și, aproape de fiecare dată, am văzut că așa se întâmpla. Am remarcat că micile acte de bunăvoință îi schimbă pe oameni câte puțin. Și am simțit că dovedisem deja faptul că o faptă bună îndeajuns de importantă poate schimba în întregime cursul vieții unui om. Dar, mici sau mari, încă mai vedeam faptele bune dând greș.”
O capodoperă cu un final incendiar. – Kirkus Reviews
Foarte puternic… dialoguri veridice și nuanțe care fac personajele mai vii decât ar fi în realitate. – Chicago Tribune
Catherine Ryan Hyde ne conduce către un final curajos și puternic. – Los Angeles Times
Filosofia din spatele cărții este atât de interesantă, iar optimismul ei atât de contagios, încât cititorul absoarbe fără să-și dea seama o poveste de care-și va aminti multă vreme. – The Denver Post
CATHERINE RYAN HYDE este o autoare americană de romane și povestiri, recompensate cu numeroase premii și devenite bestselleruri atât în Statele Unite, cât și în Marea Britanie. Dă mai departe a fost tradus în douăzeci de limbi și a fost ecranizat în anul 2000, cu Kevin Spacey și Helen Hunt în rolurile principale. Trailer-ului filmului Dă mai departe: https://www.youtube.com/watch?v=_pCtXRP1edo
Catherine Ryan Hyde este fondatoarea fundației Pay It Forward, a cărei președintă a fost între 2000 și 2009. Fiind o mare amatoare de fotografie, călătorii și echitație, în 2014 și-a lansat primul album de fotografii, 365 Days of Gratitude: Photos from a Beautiful World.