Nicole Krauss este pe lista scurtă a autorilor mei favoriți. Mă regăsesc în multe dintre pasajele cărților sale, iar frazele ei au pentru mine o sonoritate, culoare și aromă. Un amic de-al meu mi-ar spune că am o sensibilitate pentru scriitorii evrei sau de origine evreiască și da, mi se pare că ei au un nu-știu-ce care îi face povestitori excelenți. Cred că veți fi de acord cu mine după ce veți citi acest interviu:
Cum începeți o nouă carte, porniți de la un personaj principal sau aveți doar ideea, pe care o lăsați să evolueze de la sine?
E destul de dificil să explic. Nu trebuie neapărat ca la început să am o voce, nu e imperativ. La ultimele două cărți, primul capitol se deschide cu niște confesiuni la persoana întâi; nu dezaprob povestirea la persoana a treia, dar mă atrag intensitatea și intimitatea pe care le generează vocea la persoana întâi, de cât de aproape poți ajunge de frâmântările interioare ale unui astfel de personaj. Asta mă încântă ca romancier, faptul că pot intra în viețile altora, să devin altă persoană și cealaltă persoană să devină eu, este o relație foarte intensă.
La început caut o serie de voci, dacă asta îmi doresc, să scriu un roman cu mai multe personaje. Caut ceva care să mă impresioneze în viața unui personaj. La început, totul mi se pare fals, de necrezut, forțat. Dacă nu cred, nu pot să scriu. În același timp, durează destul de mult să creezi credibilul, să te simți acel personaj, nu iese de la prima frază. Durează până afli cine este, care-i sunt preocupările, regretele, eșecurile, fericirile.
Deci la mine un nou roman nu are nimic de-a face cu personajele, ideile, ci cu a găsi o viață, apoi alta, apoi alta și apoi să mă insinuez în ele. După aceea găsesc legături între ele, tipare, iar ele îmi spun încotro mă îndrept.
Prin ce s-a deosebit procesul creativ de la Marea casă de cele de la Istoria iubirii și Un bărbat intră în cameră?
Cred că fiecare carte pe care o scriu îmi cere să mă schimb. Nu doar ca stil de scris, ci și în privința formei pe care o va avea. Așadar, după Istoria iubirii, am descoperit că în acea carte există o oarecare atracție a mea – pe care n-am remarcat-o în timpul scrierii – către romanele care au mai mult de un strat și pentru poliformitate – multe voci, multe ritmuri, multe stări, multe spații și perioade. Poți remarca un ecou între aceste rânduri, povești și sentimente, iar în final mesajul romanului poate rezulta din aceste relații complexe dintre poveștile întâmplate în aceeași carte. Când am scris Istoria iubirii, chiar se mișcau armonios, erau în consens, dar până am ajuns să scriu Marea casă, interesul meu pentru această armonie poliformă a dispărut și nu a mai contat atât de mult.
Am descoperit că sunt mai interesată despre cum poți fărâmița povestea din ce în ce mai mult, pentru ca apoi să recreezi legături…și mi se pare că am ajuns la aceeași coerență incredibilă. Spun incredibilă pentru că nu mă așteptam la ea, a fost o surpriză pentru mine ca scriitor.
Acesta a fost nivelul tehnic, dar în alt registru, cel personal, au fost și mai multe schimbări. Stările sufletești se schimbă în funcție de evenimentele trăite. Eu, de exemplu, am trăit maternitatea, am început să văd lumea cu alți ochi și iată, deja am ceva important legat de scrierea romanului Marea casă. Au început să mă intereseze diferitele feluri de emoții și emoțiile pe care le generează personajele.
Leo din Istoria iubirii îți cerea să îl iubești de la prima pagină. Dacă nu-l iubești din prima clipă, poate că nu trebuie să citești cartea aceasta, nu e pentru tine. Am devenit interesată într-un fel de empatie, care e mai dificilă, în care personajele nu se oferă cititorului, ci îl lasă să fie martor la lupta lor interioară, care uneori e foarte dură. Iar cititorul le vede în mijlocul acestui conflict și speranța mea ca scriitor este că, dacă un cititor rămâne alături de un personaj destul de mult timp, va ajunge să-l înțeleagă și să empatizeze cu el. După cum vedeți, sunt multe schimbări de la un roman la altul.
Marea casă are patru povestitori, care sunt și patru destine legate între ele de amintiri, locuri, obiecte. Scriitura dumneavoastră a fost numită caleidoscopică, eu o văd mai degrabă ca un puzzle în care fiecare detaliu este valorizat, iar finalul fiecărei cărți aduce o mică revelație. Cum vă definiți stilul de scris?
Sunt de acord în privința revelației, este un mod foarte precis de a descrie finalurile romanelor mele. La început și eu știu foarte puțin despre poveste, nu știu încotro mă va purta, ce se va întâmpla cu personajele, cum se vor îmbina toate detaliile. Pe parcursul scrierii unei cărți fac descoperiri impresionante și de cele mai multe ori – în ocaziile fericite, să spunem – acestea sunt echivalente revelațiilor. Clarific ideile, misiunea fiecărui personaj, liantul dintre poveste și personaje. Scriind învăț lucruri despre mine, despre lume, despre oameni, lucruri pe care nu le știam înainte. Unele sunt bune, altele mai puțin bune, dar tot scriu despre ele. Pentru că asta îmi doresc și eu când citesc o carte, să schimbe ceva în mine, să îmi aducă ceva în plus, să învăț un lucru, să descopăr.
În Marea casă, biroul acela masiv este de fapt pilonul narațiunii, în jurul căruia gravitează destinele personajelor. Cum ați ajuns să plasați o piesă de mobilier în centrul unui roman?
Primele 13 pagini ale acestei cărți au fost o povestire despre acest birou. La început nu m-am gândit să scriu un roman despre el. Piesa care m-a inspirat este chiar biroul la care lucrez eu și care are, tot așa, o mulțime de sertare.
Am stat să mă gândesc de ce am scris despre acest birou, a fost un moment interesant. Revelațiile se întâmplă uneori în timp ce scrii, alteori ai parte de ele când cineva îți pune întrebarea potrivită. Eu am fost întrebată, la destul de multă vreme după ce scrisesem povestirea, de ce nu scriu un roman. Aproape că uitasem că scrisesem această povestire despre o femeie care moștenește un birou. Și eu l-am moștenit pe al meu, nu în același fel ca personajul meu, dar oricum…Și eu am sentimente amestecate față de acest birou, m-am gândit de multe ori să scap de el dar n-am făcut niciodată nimic în direcția asta. Asta e mai puțin important decât faptul că m-a făcut să mă gândesc la el, să îl transform în personaj.
Am scris cartea aceasta când eram însărcinată cu primul copil și nu este despre moștenirea materială, ci despre cea emoțională. Când devii părinte te gândești altfel la lucruri care până atunci nu contau, devii responsabil pentru ceea ce îi transmiți copilului, material, spiritual, emoțional. Dar ce se întâmplă cu ceea ce transmiți inconștient, poate o tendință spre melancolie, emotivitatea. Toate acestea înseamnă mult pentru un copil, pot fi o povară, iată, moștenirea ca o povară. În timpul sarcinii m-am gândit foarte mult la asta. Toate gândurile acestea parcă au fost absorbite de birou. Și uite cum se scrie un roman: scriind despre birou am scris de fapt despre cum e să devii mamă…e puțin forțat, dar pentru mine acesta a fost procesul. Am procedat cumva chirurgical, deschizi pacientul și descoperi mai multe decât te așteptai. În clipa în care am clarificat asta, am reînceput să mă gândesc la roman și la ce s-ar întâmpla dacă biroul i-ar fi luat acestei femei, Nadia. Și lucrurile au început să se lege.
În același timp am început să scriu alte povești despre alte personaje, știind că trebuie să mai caut niște voci, apoi poveștile au început să migreze una-ntr-alta și să se decanteze, să călătorească de la Nadia la povestea care se întâmpla în Londra, cu Arthur și Lotte. Am mers apoi pe urma sentimentelor lor și m-a încântat umbra fantomatică a biroului, uneori doar sugerată în unele pasaje. Este extraordinar cum un obiect aproape grotesc precum acest birou poate însemna atât de multe lucruri pentru fiecare personaj. Este o metaforă incredibil de flexibilă și acest lucru este sugerat de multitudinea de sertare….adică multe-multe idei.
Cărțile pot schimba viețile oamenilor?
Știu că este o întrebare pe care mi-am pus-o și eu și chiar am inclus-o în Marea casă. Pentru că m-a frământat multă vreme. O singură carte nu știu dacă poate schimba viața cuiva, dar cu siguranță suma cărților pe care o persoană le citește într-o anumită perioadă poate face asta. Este un mod de a justifica existența scriitorilor, o încercare de a schimba ceva în mințile și în sufletele cititorilor. Istoria iubirii cred că încearcă să facă asta, să unească oameni, să îi facă să se gândească la iubire, la ce pot dărui altora.
Pare o întrebare facilă și adesea răspunsurile sunt la fel. Însă e destul de dificil de răspuns la ea. Și eu m-am întrebat dacă să mă mulțumesc cu a fi scriitoare, cu ceea ce fac, și mi s-a părut că merită să fac asta doar pentru că dăruiesc oamenilor niște lecturi de care să se bucure. Și din toate cărțile pe care le citesc, cine și-ar dori să fie? E o întrebare la care fiecare are răspunsul său.
Putem spune că Marea casă v-a schimbat viața, fiind legată de nașterea primului dumneavoastră copil?
Cred că prețuiesc amintirea scrierii fiecăreia dintre cărțile mele, pentru că sunt capitole diferite din viața mea, din evoluția mea. Și da, acea perioadă a fost foarte specială și nu se mai întoarce, pentru că este legată de premiera maternității. Nu poți avea primul copil de mai multe ori, e o experiență unică. Când am început cartea eram însărcinată cu primul copil și am terminat-o când era pe drum al doilea. Această carte a fost felul meu de a aprofunda maternitatea și de a trăi experiența de a deveni părinte.
Stilul de scris vi s-a schimbat din clipa în care ați văzut lumea cu alți ochi, grație maternității?
Nu știu dacă stilul mi s-a schimbat sau m-am schimbat eu cu totul și scrisul m-a urmat. E o transformare, o evoluție, un nou ritm. Cred mai degrabă că stilul meu de scris se va schimba întotdeauna, pentru că așa sunt eu. Nu sunt genul de scriitor care să considere că are un stil bine definit; mulți mari scriitori sunt așa. Dar eu cred că scrisul trebuie să te reprezinte, să sune ca tine, să-ți arate personalitatea.
Cred că scriitori ai ceva de furcă până își găsesc această voce și sunt uneori nesiguri. În cazul meu, cred că este vorba de o mai mare maleabilitate, mă pasionează schimbarea și cum voci diferite captează stări diferite și în funcție de asta personajele și locurile se modelează. Mă interesează muzicalitatea cuvintelor. Cred că voi fi diferită la fiecare carte.
Deși cele trei cărți care v-au fost traduse în România (Un bărbat intră în cameră, Istoria iubirii și Marea casă) sunt diferite, există ceva anume care le unește, cred că este marca scritoricească Nicole Krauss.
Da, cred că așa e, sunt create de aceeași minte. În privința acestor trei cărți sunt de acord, sunt foarte diferite, sună diferit și arată distinct în pagină, forma e alta la fiecare….dar există ceva care le unește, cred că pot fi văzute ca părți ale unei trilogii, de exemplu despre cum oamenii răspund la o pierdere catastrofală, rolul imaginației și al voinței, cum oamenii își revin după suferință. Încă de la început, de la Un bărbat intră în cameră, m-au preocupat aceste idei – acolo este vorba despre cât de bine poți să cunoști un om, cât de aproape poți să ajungi. Este vorba despre aceleași teme tratate diferit.
Marea casă vorbește și despre relațiile dintre părinți și copii. Uneori sunt foarte tensionate, emoțiile sunt puternice. Vin din istoria dumneavoastră personală ori sunt pură ficțiune?
Deși sunt situații inventate, vin dintr-o verificare a realității, așa primesc aura de autenticitate. Mi-ați citit cărțile și probabil v-ați dat seama că sunt o persoană foarte emotivă, sentimentele mele sunt evidente întotdeauna. Nu mi-e frică să le arăt, nu-mi place să le neg sau să le reprim. Dimpotrivă, mă interesează ce simt și îmi place să analizez. Îmi place să privesc lucrurile și situațiile, iar aici ajungem la relațiile dintre părinți și copii, cele dintre adulți ș.a. Când analizezi, vezi și complicațiile, e inevitabil. Și ce fel de carte ar fi aceea care nu ar descrie sentimente și situații care pot fi autentice?
Ați scris despre traumele suferite de victimele Holocaustului; am citit că aceste pasaje au legătură cu dramele trăite de unii dintre înaintașii dumneavoastră.
N-am scris niciodată despre Holocaust, ci despre urmările sale devastatoare asupra unora dintre supraviețuitori, mai ales în Istoria iubirii. Nu am scris niciodată despre război. Urmările au fost mai grave, cel puțin la nivel spiritual ori emoțional. Mă fascinează lupta pentru supraviețuire.
Bunicii mei s-au născut în țări europene care au căzut victime ale represiunii germane – Polonia și Ungaria, dar au plecat la timp spre Palestina. Însă viețile lor au fost determinate de cursul istoriei – nu se gândeau să își părăsească locurile natale dacă nu ar fi existat o amenințare serioasă. Nu au avut de ales. Nu s-au mai întors niciodată acolo. Chiar și eu, care am văzut aproape toată lumea, am evitat să merg în Ungaria, de exemplu. Nici nu mai avem legături acolo, nu aș avea unde să merg. Poveștile lor, care m-au fascinat în copilărie, sunt despre supraviețuire și despre crearea celei de-a doua vieți. Probabil că asta se și citește printre rândurile cărților mele.
Cât contează documentarea pentru dumneavoastră? Cât timp petreceți în această etapă, înainte de a începe să scrieți efectiv o carte nouă?
La primele trei cărți nu a fost necesară decât o documentare minimă, căci am scris despre lucruri și locuri pe care le cunoșteam deja, am mai verificat doar nume de străzi, de exemplu. De cele mai multe ori scriu despre experiențe care-mi sunt apropiate, despre locuri familiare. Din când în când scriu despre ceva ce am învățat de curând și m-a fascinat, cum am scris despre Chile. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu împărtășesc fascinația pentru această țară.
Unele episoade din cărțile mele au necesitat documentare, de pildă cel despre trenurile încărcate cu opere de artă confiscate de naziști de la evrei în Marea casă – aici m-am documentat, ca să pot crea o hartă veridică a călătoriei acelui birou.
Vă inspiră opere de artă, partituri muzicale, descoperiri științifice?
Îmi îmbogățesc viața și cred că da, mă și inspiră. Arta e o descoperire continuă, am petrecut foarte mult timp studiind arta, pictura, pe vremea când încă nu aveam de gând să trăiesc din scris. Mi-ar fi plăcut să studiez mai mult. Toate acestea îmi dau sentimentul că fac parte dintr-un proiect amplu.
Ați pus în Marea casă două personaje secundare care sunt originare din România și seamănă cu mulți români – administratorul morocănos și menajera tristă.
E ciudat, uite că nu m-am gândit la asta până acum. Personajele prinicipale pot transcende naționalități și teritorii, dar iată că se întâmplă și la cele secundare. Am cunoscut și un administrator morocănos și o menajeră tristă – nu le-am acordat mare atenție, dar iată că m-au impresionat fiindcă au ajuns personaje literare. Viața, ca și o carte, poate fi ca un album foto, în care pui amintiri, imagini, senzații, altfel le uiți.
Având un scriitor ca partener de viață (n.r. Jonathan Safran Foer) sunteți încurajată să fiți mai creativă, mai competitivă?
Nu, pentru că nu punem niciodată în balanță iubirea noastră cu viața profesională. Sunt chestiuni separate și așa trebuie să rămână. Ne-am pângări iubirea dacă am ajunge să concurăm literar. Meseria de scriitor este una foarte solitară, câteodată ai de lucru foarte mult, sunt o groază de idei pe care trebuie să le pui pe hârtie. Să fii scriitor înseamnă să lupți pentru timpul acesta petrecut singur, fiindcă sunt multe alte obligații sociale pe care le ai de îndeplinit și trebuie să smulgi din timpul lor.
Ați scris poezie, ficțiune…vă gândiți să abordați și alte genuri?
Am scris mici piese de nonficțiune. Recunosc, fac asta doar între romane, căci nu pot să trec rapid la următorul. Am nevoie de timp să mă eliberez de o carte pentru a trece la următoarea. Și ca să încep un roman nou trebuie să simt acel impuls, care nu vine imediat sau când mi-aș programa eu. Așa că a trebuit să învăț să trăiesc între romane, să îmi ocup timpul și mintea cu alte lucruri creative.
Nu știu dacă voi mai scrie poezie, pentru că reprezintă un mod total diferit de folosire a minții, a limbajului, a scriiturii. În ultimele luni am scris povestiri.
Credeți că scriitoarele trebuie să depună eforturi mai mari pentru a-și dovedi talentul? Este scrisul încă o lume a bărbaților?
Nu știu dacă trebuie să depună eforturi mai mari, dar trebuie să aducă mai multe dovezi ale creativității lor, fără îndoială. E frustrant, dar asta e realitatea. Femeile, chiar dacă sunt publicate destul de mult, nu sunt niciodată luate prea în serios, ca bărbații. Nu știu dacă ne luptăm pe anumite teme, e o chestiune delicată. Sunt multe cărți feminine, dar și cărți masculine. Iar criticii literari – în majoritate bărbați – decid ce să fie recenzat. Și poate aleg cărți cu care sunt conectați, le simt mai accesibile, iar asta nu generează egalitate. Cred că lucrurile se vor schimba.
Cât de importantă este relația dumneavoastră cu cititorii?
E importantă după lansarea cărții, până la acel moment nu-mi permit să mă gândesc la ce părere ar avea despre roman sau dacă le-ar plăcea. Trebuie să mă simt liberă ca scriitoare, nu să fiu constrânsă. E important însă ca o carte să-și găsească publicul, să ajungă la cititorii ei – altfel ajungem din nou la eterna întrebare „de ce scriu“? Vreau să fac lucruri care să conteze, e important pentru mine. Și aici intervin cititorii, care nu trebuie să fie foarte numeroși, ci să simtă că o carte de-a mea contează pentru ei.
Vă amintiți lecturile din copilărie și adolescență, cele care v-au influențat în vreun fel?
Cred că la mine e vorba despre suma lecturilor. Am citit multe, nu era nimeni care să îmi spună ce să aleg. M-am schimbat în funcție de aceste lecturi. Am citit toți clasicii pentru copii, dar ales și chestii mai ciudate, de exemplu pe la 12 ani am citit Ayn Rand – The Fountainhead. În mod clar, o lectură departe de vârsta mea și de puterea mea de înțelegere. Iar despre acele lecturi „nepotrivite“ nu îmi amintesc neapărat titlurile, ci cum m-au făcut să mă simt. Când am terminat cartea aceea, de exemplu, eram la finalul vacanței de vară și am simțit că mă desprind din lumea ei și mă întorc la viața mea.
Lectura înseamnă acces la alte lumi, înseamnă mai multe posibilități de dezvoltare, atât pentru cititor, cât și pentru scriitor. Ai posibilitatea să te îndrepți către cea mai bună alegere. Cu o carte multiplici șansele de alegere.
Trăiți la New York, o metropolă pe care foarte mulți o consideră fascinantă. Ce vă place la NY?
Îmi place să merg cu metroul. Am atât de rar ocazia să fac asta, încât devine o aventură așteptată. Îmi place să privesc oamenii, să le studiez gesturile, să le ghicesc poveștile. Îmi plac locurile unde sunt oameni care te încurajează să explorezi. „Acasă“ are un sens relativ pentru mine, dar NY este locul meu acum. O mare parte din viața mea s-a petrecut aici, aici am conexiuni, deși e un loc destul de greu de digerat.