Nora Iuga te copleșește. E o prezență magnetică și, dacă îi citești și cărțile, nu poți să îți reprimi dorința de a locui măcar o zi în mintea ei – adică eu nu pot. E o autoare de a cărei operă te apropii cu pași mici și ezitanți, nu pentru că scriitura i-ar fi prea prețioasă, nu pentru că n-ai înțelege ce-a vrut să-ți spună, ci pentru că îți ocupă mintea și îți tulbură sufletul. Eu am citit mai întâi Săpunul lui Leopold Blom, acum vreo două decenii, apoi am sărit din carte-n carte. N-aș recenza un volum de Nora Iuga pentru că mi-aș rupe vraja – sunt stări pe care nu le-aș povesti nimănui. Dar recomand Nora Iuga oricui vrea să-și desțelenească mintea.

Îmi doream de mult timp să am pe BookMag un interviu cu Nora Iuga, dar n-o știam decât de la lansări, unde mă lăsam dusă de discursul ei și mereu uitam să îi propun un dialog. Însă iată că vremurile mi-au adus-o pe Nora Iuga mai aproape, la o lansare a Corinei Sabău, Dragostea, chiar ea; așa am aflat de prietenia lor și de pasiunea comună pentru aranjat cuvinte în șiruri fermecătoare. Și cine ar fi fost mai potrivită pentru un interviu altfel decât toate celelalte, dacă nu Corina?  „De data asta am lăsat baltă vitalitatea, erotismul, seducția, pasiunea pe care o naște în rândul tinerilor. Ne-am orientat către cărțile neînțelese sau trecute cu vederea, către moarte, ne-am întrebat cum e să fii «marea doamnă a poeziei românești» dar să lipsești din istoriile literare“, spune Corina Sabău despre dialogul pe care l-a avut recent cu Nora Iuga. Și veți mai afla, în exclusivitate, despre copilăria Norei Iuga, despre concedierile sale (cred că ar putea scrie un scenariu de teatru absurd :), despre colaborarea cu final neașteptat pe care a avut-o cu Herta Muller, cum definește întâlnirea ideală și……multe altele. (V.C.)

 

Lebăda cu două intrări și Hai să furăm pepeni sunt cărțile tale cele mai nedreptățite, critica le-a ignorat sau denigrat. Al. Cistelecan a spus că Lebăda cu două intrări e „literatură de consum“, „produsul unei crize de inspirație“, și despre Hai să furăm pepeni s-au scris multe cronici negative. Una dintre ele, semnată Marius Chivu, s-a intitulat Violează-mă. De ce crezi că s-a întâmplat asta?

E întotdeauna mult subiectivism într-o înfruntare. O înfruntare există și între critic și autor, fiindcă, de fapt, adevărata înfruntare e între cititor și cartea citită. Lectura însăși e înfruntare. Ai deschis o rană veche, acum îmi vine să râd, să dau cu tifla, îmi cunosc valoarea, n-am să mor învinsă. Știi, călătorind mult în ultima vreme prin lume, am constatat că există o grămadă de gusturi și de criterii de prețuire a calității produsului literar; am constatat că există peste tot un etalon valoric, stabilit de autoritatea critică autohtonă. Cred că pentru mai multă siguranță, legal ar fi ca pe cărțile noastre să se pună un timbru pe care să scrie „bun pentru România“, ce zici?

Lebăda cu două intrări a stârnit, începând cu titlul, zâmbete cu subînțeles, chiar și în lumea bună a literaților din Germania, Suedia sau Luxemburg, nimeni nu s-a gândit că cele „două intrări“ erau, de fapt, aici și dincolo, ce se vede și ce nu se vede. E cartea marii intersecții, unde fluviul se varsă în mare, un text scris fără punctuație, o zicere continuă, o deșertare totală, purgarea unor obsesii, am scris la ea un an, 2003, fără oprire, în bistrouri, în cimitire, în parcuri, în camere de hotel, în trenuri: Viena, Berlin, Stuttgart, Paris, București, un robinet cu garnitura paradită, un ficat de pus pe tavă, ca să-l citez pe Virgil Mazilescu… „o carte cum nu s-a mai scris, au zis unii. Ce mai contează aici poezie, proză, eseu, jurnal, literă mică, literă mare, virgulă, punct și de capăt. Se așezau vorbele după cum voia mecanismul lor, nu logica îngustă și obedientă întotdeauna.

La apariția cărții armatele s-au împărțit: susținătorii, Octavian Soviany, Angela Marinescu, excelentul degustător de soiuri superioare Alexandru Matei, Raluca Dună, Tudorel Urian, Constantin Abăluță deoparte și, de cealaltă parte, verdictul final al marelui Al. Cistelecan care mi-a trecut „capodopera“ la rebuturi…

Aș putea să spun multe și despre Hai să furăm pepeni, dar mi se face lehamite: pe cine să conving că acest roman nu e o pledoarie pentru viol și incest, cum m-au acuzat mulți, ci o pledoarie pentru viață. Vorbim limbi diferite. Oricum ipostaza geniului neînțeles mi s-a părut întotdeauna penibilă. Nu mă interesează nici actualitatea, nici posteritatea, actualitatea pentru că o cunosc până la saturație, posteritatea pentru că n-am s-o cunosc niciodată. Mă interesează numai bucuria actului. Singurul care mi-a rămas e scrisul. Pe urmă vine moartea și netezește asfaltul. Viața e o efemeridă. Nu mai iubesc decât mecanismul respirației.

 

La scurt timp după decernarea premiului Nobel, Herta Muller, vorbind despre oportunismul și lașitatea intelectualilor români, făcea aluzie la marea doamnă a poeziei românești“, care înțelegea disidența purtând pălării. La acel moment lumea te recepta ca fiind principala traducătoare a operei Hertei Muller si nu numai; chiar eu am asistat la un eveniment dedicat Hertei Muller la Institutul Cultural Român, unde ai fost invitată să-i prezinți opera. A existat o ruptură între voi?

Ah, Herta. Și ea a săpat o falie în subsolul meu, poate doar un firicel freatic… eh, vezi poezia, singurătatea mă face să uit să vorbesc normal. Am tradus cinci cărți de Herta Muller pentru că mi-a plăcut cum vorbește, nu cum gândește; se pare că vorbirea se produce de multe ori fără gând și de aceea e mai adevărată. Luarea în derâdere sau punerea la zid a pălăriilor e o trăsătură tipic comunistă – vezi egalitatea pălărie egal doamnă -, mă duce cu gândul la ce o fi simțit fetița dintr-un sat bănățean când vedea pe fereastra trenului de Timișoara doamne cu pălării. Un subiect pentru un psiholog!

Nu-mi place să vorbesc despre asta, bârfa miroase a usturoi și a țuică. Eram în Tirolul de Sud la aceeași masă. Am dat să fug când prezentatoarea a anunțat „buchetul de aur al artei și culturii românești“ și-au apărut lăutarii. Herta a explodat aruncându-mi în față: „Ești extremistă ca toți românii, aveți șovinismul în sânge!“ Am șters de mult tabla. Ea nu mai există pentru mine. Nu știu de ce m-a atacat într-un articol pe care l-a publicat și în Germania, și în România, abia după ce a devenit laureată Nobel. De ce nu-mi dă numele în acel text, folosind formula „Marea Doamnă“, ca să nu mă pot apăra? Dacă eu aș fi schimbat titlurile „incendiare“ ale poemelor celor din Aktionsgruppe Banat în „Ode închinate Partidului“ în paginile revistei Volk und Kultur, cum mă acuză, de ce a acceptat să-i traduc cinci cărți, să-i scriu toate recenziile în România și s-o prezint publicului la toate vizitele ei în  țară, ea incoruptibila! Nu pot să fiu prietenă cu cineva care, deși s-a născut, a mâncat, a crescut, a învățat, a iubit în aceeași țară cu mine, urăște această țară și poporul ei. Herta nu-mi iubește decât limba din care a supt cât a putut, datorită unui simț lingvistic excepțional, inegalabila ei poeticitate. I-am spus: „Tu cum te-ai simți dacă eu ți-aș arăta întruna fața rea a Germaniei?“ Herta a răspuns: „Tu n-ai nimic de spus rău despre Germania“.

 

Cum ți-a marcat dictatura comunistă existența?

Aveam zece ani în 1941, când România a intrat în război alături de Axă. Aveam treisprezece ani când am privit de la fereastra căsuței de paiantă din cătunul Hobaia, unde mă refugiasem cu părinții din cauza bombardamentelor americane, trei zile și trei nopți, convoiul nesfârșit al soldaților ruși, cocoțați pe căruțe, pe bucătării de campanie cu uniformele ferfeniță, cântând neîncetat „Kalinka, kalinka, kalinka maya“. Mama  mă trimitea la pâine îmbrăcată în rochia peticită a țaței Leana și cu broboada trasă peste gură; mă punea să merg șchiopătând, să nu mă violeze rușii.

Aveam șaizeci de ani în 1990, când am ieșit din comunism. Oare chiar am ieșit? Așadar o viață de om cu cozi interminabile la 250 de grame de salam de vară, la zece ouă, la un kilogram de zahăr, la un litru de ulei și o găină pe lună. Iarna, în dormitor, termometrul arăta 5 grade. Dormeam îmbrăcați cu pantalonii de stofă, cu pulovere, cu căciulă pe cap, cu fularul la gât. La Editura Enciclopedică din Casa Scânteii redactam manuscrisele sau scriam referate cu mănușile de lână pe mâini. La fiecare reducere de schemă eram concediată. Mă miram mereu, fiindcă nu eram nici evreică, nici unguroaică, nu aveam nici rude în străinătate. Și, colac peste pupăză, m-am ales și cu interdicția de publicare vreme de opt ani.

Când am debutat din nou aveam cincizeci de ani! La Editura Enciclopedică m-a vizitat de câteva ori Paul Goma și am stat cam mult de vorbă singuri în birou. La adunările generale ale USR-ului eram mereu văzută în compania lui Caraion, care făcuse unsprezece ani de temniță comunistă, fiind condamnat la moarte. A scăpat plătind într-un fel. Azi e riscant să le pomenești numele. Cine se visează, noapte de noapte, în fața plutonului de execuție, nu are cum să-i ierte pe cei care ți-au furat până și meritul fricii! E prima oară când vorbesc despre suferințele mele sub dictatura comunistă. Mă enervează, știi doar că nu-mi place să cânt în cor. Dar asta a fost viața noastră: ne întâlneam la restaurantul Uniunii Scriitorilor, vara mergeam la 2 Mai, unde ne aștepta libertatea, cu nopțile albe, cu dansul în curtea Sultaniei, cu nudismul, cu blondele înalte din nord, coborând din limuzine la Dobrogeanu, cu grupurile de hippie. Bancurile cu Zăroni, cu Ceașcă, cu Bulă nu se mai sfârșeau, deși printre noi era mereu câte unul cu trenciul pe mână care citea ziarul. Scriitorii români nu au fost nici lași, nici oportuniști. Unii au plătit cu viața. N-o să aflăm niciodată cum au murit Mazilescu, Robescu, Preda. Dar nouă ne era rușine să ne tot victimizăm.

Nu înțeleg de ce se supără unii că eu nu vreau să mai aud de Securitate. Securitatea asta a devenit un fel de vampir pe care unii nu-l lasă nici după miezul nopții să se-ntoarcă în mormânt, o plăcere nebună s-o ia cu ei în portbagaj în vest. Securitatea a devenit o legumă pe care o ținem în viață conectând-o la cărțile noastre în loc să-i înfingem pentru totdeauna țărușul în inimă. M-am săturat!

 

Vrei să vorbim despre moarte?

În sfârșit, puțină liniște. Puțină destindere. Moartea cea frumoasă cu șal de mătasă. Cu fiecare zi care trece mi-e mai puțin frică de moarte. I-am spus și lui Marius Chivu că n-are dreptate când se dădea mare afirmând ritos că bătrânilor le e mai frică de moarte decât tinerilor. Mecanismul e blând când nu se întâmplă creșteri neașteptate de tensiune, scurtcircuitări, turbioane, seisme, comete care ne ating cu coada lor de vulpe argintie, – vezi, iar poezia – în ultima vreme mă simt tot timpul caraghioasă, asta mă face veselă, ziceam că mecanismul e blând, ne pregătește luându-ne pe rând formele de mișcare, scurtându-ne momentele de bucurie, ne învață să iubim repaosul și mișcarea se mută din mușchi în gând. Nu mai iubim viața trăită – oricum nici ei nu-i mai pasă de noi – și o înșelăm, mai întâi cu o viață închipuită, pe urmă cu una dormită. Momentele scurte de somn care vin pe negândite sunt încărcate de vise fără noimă și ne trezim cu fraze haotice pe limbă…cum spunea băiatul lui Cantuniari că infinitul e un fel de a vorbi al morților. Poate că învățăm limba morților în somn. Dar moartea nu există. Poate e doar schimbarea garderobei: moda celenteratelor, moda umbeliferelor, moda cucurbitaceelor, a silicaților, a acizilor citrici, a nectarului de salcâm…nu râde, toate stupizeniile astea sunt posibile, chiar și moda energiilor cosmice și a pulberii stelare. Moartea e infinitul din afara memoriei noastre.

 

Ai petrecut mult timp în Germania, unde ai obținut cel mai important premiu acordat traducătorilor care promovează literatura germană în lume, „Friedrich Gundolf, și bursa DAAD, oferită doar celor mai buni scriitori străini. Ai tradus peste treizeci de cărți semnate de scriitori germani. Ți-au fost traduse treisprezece cărți în strănătate, din care numai în Germania patru, trei volume de poezie, Autobuzul cu cocoșați, antologia Capricii periculoase, Poem de octombrie (volum omagial) și romanul Sexagenara și tânărul. Receptarea a fost mai mult decât favorabilă, ai fost comparată cu James Joyce și cu Antonin Artaud, te-au numit și „ultima poetă suprarealistă europeană“. În România ai luat două premii pentru poezie, două pentru proză și unul pentru traduceri, acordate de USR. Deși ești o scriitoare extrem de populară, cărțile tale sunt recenzate destul de rar, iar noua generație de critici pare să te descopere abia acum. Cum îți explici asta?

La început mi s-a părut o nedreptate crasă. A durut cumplit. Senzația a fost că am trăit degeaba, înțelegi, optzeci de ani să trăiești degeaba! Adică cele trei rafturi de bibliotecă, pline cu volume semnate de mine – manuscrisele nu le mai pun la socoteală – sunt maculatură! Confrații mei, mai ales cei tineri, unii spun că mă iubesc, dar nu știu mare lucru despre ce-am scris! Puțini mă  mai citesc și cei mai mulți susțin că m-aș fi făcut cunoscută abia după Revoluție. De unde să fi auzit ei câte cronici laudative mi-au făcut Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Ion Caraion și Mircea Ivănescu, comparându-mă cu Sylvia Plath. Astăzi se afirmă cu atâta ușurință lucruri după ureche. Pentru Dan Sociu sunt o poetă „mediocră“, o „impostoare de care n-a auzit nimeni înainte“. Alții, în schimb, vin spre mine, ca Radu Vancu, Claudiu Komartin, Rita Chirian, Andra Rotaru.

 

Poate că e de „vină“ și formula ta poetică suprarealistă; exact ceea ce pare neașteptat și șocant pentru vest, la noi e considerat artificial, anchilozat. Poate fi asta o explicație?

Și eu sper că motivul e de ordin estetic, și nu umoral. Pe mine m-a atras întotdeauna mai mult forma decât conținutul. Artistul actual nu mai are de mult ce inova în conținut. Eu am iubit întotdeauna acele texte nesupuse, cele care refuză să cânte în cor, fiindcă nu se pot alinia contingentului. Îi desconsider în egală măsură pe emuli și pe artiștii care fac școală. M-au pasionat întotdeauna labirinturile deformatoare, limbajul din vis, ininteligibilul, cel care rupe realitatea imediată în bucăți și le așază altfel, creând o nouă realitate: „un telefon se varsă în lighean“, „asinul din burta cocotierului“. Nu fac pe nebuna, nu caut cu lumânarea o imagine șocantă.

Noul meu volum de versuri Câinele ud e o salcie e scris aparent haotic, dar are o armătură foarte solidă, nu se lasă desfăcut în moduluri, „colete macabre“, cum îmi place să le numesc. Și Bianca Burța-Cernat  a prins nota cu undița ei ascuțită. În universul ăsta totul este posibil dacă pot gândi așa; nu fac decât să ascult mecanismul. Când scriu îl aud zbârnâind în urechea mea. Dar ei nu mă cred.

 

De ce zici asta?

Mulți mă plac, puțini mă cred. Angela Marinescu îmi spune că sunt contestată de colegi în primul rând pentru că sunt afectată. Și Catrinel Pleșu m-a întrebat în Germania la o lectură cum reușesc eu să merg ca și cum aș dansa. Dar eu sunt cel mai natural om din lume. Eu trăiesc pe scenă. Mama mare a fost cântăreață de operetă, partenera lui Leonard. Mama a fost balerină. Tata a fost violonist. Băiatul meu prim-balerin la Opera Română, m-am căsătorit cu George Almosnino, poet ca și mine. Așadar eu îmi joc personajul în modul cel mai natural. Nu pot să-mi scot cămășuța suprarealistă de pe mine chiar dacă are breteaua ruptă, nu pot să nu susțin că în comunism singurii poeți care ar fi putut schimba cu adevărat paradigma au fost oniricii. Dar „a venit apa și i-a luat“. În câțiva ani au dispărut toți de pe fața pământului.

Daniel Cristea-Enache habar nu are cât de fericită am fost când l-am auzit pledând, în câteva rânduri, cu multă convingere, pentru repunerea în drepturi a oniricilor. E normal să mă atragă forma. Fundația și scheletul construcției le-au turnat vechii greci. Nouă nu ne-a rămas decât șansa de a fi creatori de modă. Voila!

 

Continuând ideea, în perioda de dinainte de Revoluție erai considerată una dintre cele mai bune scriitoare. Este curios de ce în ciuda aprecierii critice de care te-ai bucurat lipsești totuși din Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu, și în Istoria literaturii române contemporane 1941-2000 a lui Alex. Ștefănescu ești menționată cu o singură carte de proză. Văd că și Premiul Național de Poezie de la Botoșani te ocolește. Trebuie să te simți flatat când ești atât de controversat!

Poate tot fiindcă sunt afectată nu exist decât în cărțile de istorie literară ale regretatului Marin Mincu, el însuși poet, care avea un organ mult mai fin pentru poezie decât alții, și pe mulți scriitori tineri i-a nășit și ei i-au dat cu tifla. Oare de ce nu l-au iubit nici cei vechi, nici cei noi? O fi fost afectat? Premiul de la Botoșani o să mi se dea „post mortem“ ca să nu-l pot refuza. Alex. Ștefănescu o să-mi facă „laudatio“.

 

Revenind, spuneam că Alex Ștefănescu te consideră în Istoria lui doar prozatoare. Totuși numele tău e asociat cu poezia. Ai publicat cincisprezece cărți de poezie și ai primit nenumărate premii și distincții ca poet, nu numai cele USR, dar și din partea unor prestigioase reviste culturale: Poesis, Transilvania, Cuvântul, Euphorion, criticii literari ezitând de multe ori să le pună cărților tale ștampila de poezie sau proză. Tu ce crezi?

Criticii literari sunt captivii genurilor și speciilor literare. Când spun asta văd niște lei cu coamele lor impresionante dormind duși în cuștile confortabile care le-au anihilat pentru totdeauna instinctul sigur al junglei. Acum înțelegi de ce Fetița cu o mie de riduri n-a luat premiu? Ei au recunoscut cinstit: N-am știut la ce categorie s-o încadrăm!“.

 

Dacă ţi s-ar oferi o oră în care să ai o conversaţie cu un scriitor, pe cine ai alege? Şi de ce?

Oh, m-ai speriat. Când sunt luată prin surprindere, îmi pierd spontaneitatea. Uite, primul nume care-mi vine e Oscar Wilde. Nu e nici de departe idolul meu. Dar de când mă ştiu am preferat unei partide de sex o discuţie cu un bărbat hiperinteligent. Îmi iubesc la nebunie creierul. Şi nimic nu mă bucură mai mult, venind din partea unui critic, decât aprecierea dotării mele intelectuale. Parcă’s Coana Chiriţa. Dar am mai spus că m-am obişnuit să se râdă de mine….Poate că şi asta tot de la scenă mi se trage. La recenta mea lansare de la librăria Bastilia, cu volumul Câinele ud e o salcie, toţi trei prezentatorii mei, Sorin Lavric, Mircea Martin şi Daniel Cristea-Enache mi-au subliniat cerebralitatea; mi-a plăcut foarte mult, dar am cam băgat-o pe mânecă. Mi-am zis, „Fetiţo, trebuie că ai îmbătrânit rău de tot“. Noroc cu Sorin Lavric, care a pronunţat de câteva ori şi cuvântul „senzualitate“. Asta m-a liniștit.

Mulțumiri Corinei Sabău pentru realizarea acestui interviu.

Foto: Editura Polirom