Poporul cărţii de Geraldine Brooks (colecția Biblioteca Polirom. Seria ACTUAL, Polirom) povesteşte periplul unui vechi manuscris cu anluminuri, care a supravieţuit de-a lungul cîtorva secole de exil, epurări şi războaie graţie devotamentului şi sacrificiului unor oameni de toate confesiunile – evrei, musulmani şi creştini.

O fericită împletire de fapte reale şi de ficţiune duce cartea, din mîinile Hannei Heath, restauratoare contemporană de manuscrise medievale, înapoi în timp, la creatorul anluminurilor. Putem urmări astfel parcursul ei din Sevilla anului 1480 în bagajul evreilor expulzaţi din Spania în 1492, apoi în mîinile inchizitorului Veneţiei, care a salvat-o în 1609, în ale celui care i-a refăcut legăturile în Viena anului 1894 şi asistăm la dispariţia ei în perioada ocupaţiei naziste din Sarajevo şi la reapariţia în acelaşi oraş, brăzdat acum de cicatricele conflictelor interetnice.

Relaţia lui Geraldine Brooks cu lumea în care trăieşte e ca o poveste de dragoste, iar scrisul ei este pe cît de dinamic, pe atît de inteligent şi raţional. (The Boston Globe)

Inteligent, scris cu graţie şi original… Geraldine Brooks spune o poveste credibilă şi antrenantă. (The Washington Post)

Poporul cărţii, precum March, romanul lui Geraldine Brooks laureat cu Premiul Pulitzer, este un tur de forţă, o lecţie pe care istoria ne-o dă prin suferinţă. (San Francisco Chronicle)

Un roman în care minunatul discurs narativ e ca un labirint cu un capăt legat de lumea contemporană şi cu celălalt prins în iţele încîlcite ale frămîntatei istorii a Europei, cu războaie şi urzelile Inchiziţiei, cu tragedia marilor familii nobiliare, totul ajutînd la construcţia unei aventuri pline de suspans, minunat povestită. (The Dallas Morning News)

Iată un fragment pentru cititorii BookMag:

 

”M‑am îndreptat de umeri și m‑am întins după scalpel. Apoi m‑am așezat, cu o mână sub bărbie, sprijinind‑o, și cu cealaltă pe cotor. Există întotdeauna un moment când te îndoiești de tine, chiar în clipa când ești gata să începi. Lumina a sclipit pe oțelul lustruit și m‑a făcut să mă gândesc la mama. Dacă ea ar ezita astfel, pacientul i‑ar sângera pe masă până ar muri. Însă mama, prima femeie din istoria Australiei care a ajuns șefa unei secții de neurochirurgie, nu știa ce înseamnă îndoiala de sine.

Nu a avut nici o urmă de îndoială când și‑a asumat dreptul de a încălca toate convențiile timpului ei, făcând un copil fără să‑și dea osteneala de a‑și lua un soț sau măcar de a declara cine era tatăl. Nici până în ziua de azi nu știu cine a fost. Cineva pe care l‑a iubit ? Cineva de care s‑a folosit ? Mai degrabă a doua variantă. A crezut că mă va crește ca pe o copie a ei. Ce glumă. Ea e blondă și veșnic bronzată, ca jucătorii de tenis. Eu sunt brunetă și palidă ca o fantomă. Ea are gusturi rafinate, e băutoare de șampanie. Eu prefer berea, direct din doză.

Mi‑am dat seama cu mult timp în urmă că nu avea să mă respecte niciodată pentru că am ales să repar cărți și nu trupuri. Pentru ea, diploma mea cu dublă specializare, în chimie și în limbile Orientului Apropiat, ar putea la fel de bine să fie hârtie igienică. Nici masteratul în chimie și un doctorat în conservarea operelor de artă nu s‑au dovedit mulțumitoare. „Nivel de grădiniță“, așa vorbește ea despre lucrările mele, despre pigmenți și paste. „Până acum ți‑ai fi terminat rezidențiatul“, a zis când am revenit din Japonia. „La vârsta ta eu eram rezident‑șef “ – atât a avut de spus când m‑am întors de la Harvard.

Uneori mă simt ca un personaj dintr‑o miniatură persană, de genul celor pe care le conserv – o siluetă minusculă, pentru eternitate privită de niște fețe imobile, care se uită la ea de pe galeriile înalte, sau spionată din spatele unor paravane filigranate. În cazul meu însă, fețele sunt întotdeauna numai una, a mamei, cu buzele țuguiate și privirea dezaprobatoare.

Iată‑mă deci, ajunsă la treizeci de ani, și ea încă mai reușește să se pună între mine și munca mea. Senzația aceea, pe care mi‑o provoacă privirea ei scrutătoare, dezaprobatoare și impacientă a reușit în sfârșit să mă urnească. Am strecurat ușor scalpelul pe sub ațe și codicele a cedat, desfăcut în neprețuitele lui fascicule. L‑am luat pe primul. Din legătură s‑a desprins fluturând o particulă infimă de ceva. Am cules‑o cu grijă, cu ajutorul unei pensule fine, am pus‑o pe o lamelă și apoi sub microscop. Evrica. Era un mic fragment dintr‑o aripă de insectă, transparentă și traversată de vinișoare. Trăim intr‑o lume a artropodelor și poate că aripa provine de la o insectă banală și nu ne va da nici un fel de informație. Poate însă că a fost o insectă rară, cu o răspândire geografică limitată. Sau poate că aparținea unei specii acum dispărute. Indiferent de situaţie, ea va adăuga informații noi la povestea cărții. Am pus‑o intr‑un plic de hârtie pergaminată și am etichetat‑o, notându‑i poziția.

Acum câțiva ani, o minusculă pană argintie, pe care am găsit‑o într‑un cotor de carte, a provocat un ditamai tărăboiul. Cartea era un foarte frumos set de rugăciuni scurte, adresate câte unui sfânt, care, se presupunea, făcuse parte dintr‑un ceaslov pierdut. Aparținea unui influent colecționar francez, care reușise să‑i încânte pe cei de la Getty să‑i plătească, până la urmă, o adevărată avere pe ea. Colecționarul avea documente de proveniență care datau cu mulți ani în urmă, atribuind‑o Maestrului din Bedford, pictor care a lucrat la Paris în jurul anului 1425. Dar ceva la ea nu mi se păruse în ordine.

În general, un fragment de pană nu‑ţi spune prea multe. Nu ai nevoie de o pană exotică ca să faci un toc pentru scris. Orice pană zdravănă, o remige de la orice pasăre robustă, poate să fie transformată intr‑un condei util. Întotdeauna mă apucă râsul când văd actorii din filmele de epocă scriind cu pene pretențioase, de struț. În primul rând, nu prea hoinăreau mulți struți prin câmpiile din Europa Evului Mediu. În al doilea rând, grămăticii întotdeauna curățau penele, până ce ajungeau să semene cu un bețișor, pentru ca puful să nu‑i incomodeze când lucrau.

Eu am insistat totuși să consult un ornitolog pentru pana aceea și ce să vezi ? Era o pană de rață leșească. Astăzi rațele leșești se găsesc peste tot, dar la 1400 aria lor de răspândire era încă destul de restrânsă, la zona Mexicului și a Braziliei. Nu au fost aduse în Europa decât pe la 1600. S‑a dovedit că francezul „colecționar“ contrafăcea manuscrise de ani de zile.

Când am ridicat ușor cel de‑al doilea fascicul al hagadei am tras de ața destrămată care îl ținea și am observat un fir subțire de păr alb, cam de un centimetru, prins în fibra aței. M‑am uitat mai atent, cu lupa, și am văzut că firul de păr lăsase o infimă adâncitură lângă punctul de legătură, pe pagina care ilustra masa de seder a familiei spaniole. L‑am dezlipit ușor, cu penseta chirurgicală, și l‑am pus intr‑un plic.

Nu trebuia să‑mi fac griji că persoanele din încăpere mi‑ar fi putut distrage atenția. Nici măcar n‑am simțit că sunt acolo.

Lumea intra și ieșea și eu nu‑mi ridicam privirea. Abia când lumina a început să scadă, mi‑am dat seama că lucrasem toată ziua, fără oprire. Brusc m‑am simțit țeapănă de încordare și cu o foame de lup. M‑am ridicat în picioare și Karaman s‑a apropiat imediat, cu oribila lui cutie de metal, gata pregătită. Am așezat cu grijă cartea înăuntru, cu fasciculele desfăcute.

— Trebuie neapărat să o schimbăm imediat, am zis. Metalul este cel mai groaznic lucru în privința transferului de variații termice, de la cald la rece. Am pus o bucată de sticlă deasupra și niște săculeți din catifea, cu nisip, care să o preseze și să mențină întins pergamentul.

Ozren a migălit la ceara, ștampilele și sforile lui, iar eu mi‑am curățat ustensilele.

— Cum vi se pare comoara noastră ? m‑a întrebat, făcând semn cu capul spre carte.

— Remarcabilă pentru vârsta ei, am răspuns. Se pare că nu sunt deteriorări recente, provenite de la manevrarea inadecvată.

O să fac niște teste pe câteva mostre microscopice, să vedem ce ne arată. Altfel, e doar o chestiune de stabilizare a cărții și de reparare a copertelor. După cum știți, este o legătură de la sfârșitul secolului al XIX‑lea și exact atât de uzată, fizic și mecanic, pe cât te‑ai aștepta.

Karaman s‑a lăsat cu toată greutatea pe cutie și a presat în ceară sigiliul bibliotecii. Apoi s‑a dat la o parte și un oficial din partea băncii a făcut același lucru, cu sigiliul lui. Rețeaua complicată de sfori și sigilii de ceară era menită să facă imediat vizibil orice acces neautorizat la conținutul cutiei.

— Am auzit că sunteți australiană, a zis Karaman.

Mi‑am înghițit un suspin, încă absorbită de munca de peste zi și fără chef de conversație.

— Să te îngrijești de comorile din vechime ale altor popoare mi se pare o ocupație ciudată, pentru cineva dintr‑o țară atât de tânără.

Cum nu i‑am răspuns nimic, a continuat:

— Fiind crescută acolo, presupun că erați însetată de puțină cultură, nu ?

Pentru că mai înainte fusesem grosolană, acum am făcut efortul să mă abțin. Oarecum. Chestia asta cu țara tanără‑deșert cultural devine cu totul învechită. Australia se întâmplă să aibă cea mai veche tradiție artistică neîntreruptă din lume – aborigenii produceau o pictură sofisticată pe pereții așezărilor lor cu treizeci de mii de ani înainte ca oamenii din peștera Lascaux să fi ronțăit prima dată capătul pensulei. Am decis însă să‑l scutesc de prelegere.

— Ei, am zis, ar trebui să vă gândiți că imigrația ne‑a făcut să fim țara cu cea mai mare diversitate etnică din întreaga lume. Rădăcinile australienilor sunt adânci și foarte întinse. Asta ne face părtași la întreaga moștenire culturală a lumii. Chiar și la a voastră.

N‑am mai pomenit de faptul că atunci când eram mică iugoslavii erau renumiți ca fiind singurul grup de emigranți care reușise să aducă cu el nemulțumirile din Lumea Veche. Toți ceilalți au cedat repede unui fel de apatie, provocată de soarele arzător, dar sârbii și croații erau veșnic unii la gâtul celorlalți, își bombardau cluburile de fotbal, se cotonogeau între ei, chiar și în văgăunile de la capătul lumii, cum era Coober Pedy, din brusa australiană.

Karaman a primit cu grație remarca mea plină de sarcasm, zambindu‑mi pe deasupra cutiei. Avea un surâs foarte plăcut, trebuie să recunosc. Buzele i se arcuiau cumva și în jos și în sus, în același timp, ca intr‑un desen de‑al lui Charles Schultz.

Paznicii erau gata să‑i escorteze, pe Karaman și cartea. I‑am urmat și eu prin coridoarele lungi și bogat decorate, până ce au coborât scara de marmură, spre seif. Așteptam pe cineva care să‑mi descuie ușa principală a băncii, când Karaman s‑a întors și m‑a strigat.

— Pot să vă invit la cină ? Știu un loc în orașul vechi. Tocmai s‑a redeschis luna trecută. Ca să fiu foarte sincer și deschis, nu pot să garantez calitatea mâncării, dar cel puțin o să fie bosniacă.

Era cât pe ce să‑l refuz. E un reflex la mine. Pe urmă m‑am gândit, de ce nu ? Era mai bine decât cine știe ce carne fadă și misterioasă servită de room‑service în cămăruța mea sumbră de hotel. Mi‑am zis că făcea parte din cercetările îndreptățite. Faptul că Ozren Karaman salvase cartea îl făcea să fie parte din istoria ei și voiam să aflu mai multe despre asta.”

Geraldine Brooks s-a născut în Australia, unde a studiat şi a lucrat ca reporter în presa scrisă. După o bursă de master (1982) la Columbia University, a continuat să activeze ca jurnalistă, tratînd conflicte majore din Orientul Mijlociu, Africa şi Balcani, iar în 2006 a fost profesor invitat la Harvard University. Este autoarea mai multor romane de succes, printre care March (2005; pentru care a obţinut Premiul Pulitzer în 2006), People of the Book (2008; Poporul cărţii), The Secret Chord (2015), dar şi a trei cărţi de nonficţiune bazate pe experienţele ei din copilărie sau pe cele de corespondentă în zonele de conflict.