„Imaginarul este ca un menu pe care-l ai, dar n-ai ce să mănânci“ –  Anna Freud

Cartea aceasta  – Amintiri din bucătăria lumii. Mică antologie de gesturi, stări și gustări de Matei Pleșu – este, mai înainte de toate, o carte hazlie. Fără îndoială că putem aprecia documentarea autorului, amintirile și experiențele lui legate de tot ceea ce se asociază cu ceea ce numim culinar, referindu-ne la obiceiuri, modă, artă, simptom al puterii, tradiție, cultură etc. Oricine o citește poate să-și mobilizeze trăirile personale, propriile amintiri, pățaniile, uimirile și curiozitatea.

Ceea ce este imposibil, dar fascinant ca lectură sunt rețetele, de o diversitate năucitoare, un mod de elaborare impresionant și un raport cu timpul care astăzi ne-ar face să nu încercăm nimic, dar care ne face totuși să jinduim la o libertate ce nu-și mai găsește locul în prezentul cotidian. Sigur că există excepții, dacă ne gândim că probabil și astăzi festinurile, cinele oficiale, curtoazia din lumi ale puterii – a banului, politicii – sunt tare departe de cum se hrănesc oamenii obișnuiți.

Cum spuneam, amuzamentul provine din asocierile fiecăruia. De pildă, înainte de 1990, la începutul străzii Frumoasă, venind din capătul Căii Vicitoriei, era o măcelărie. Înăuntrul ei, pe un perete mare din spatele galantarului, exista o hartă a vacii. Adică era desenat conturul unui vaci, interiorul ei era împărțit în mici piese, ca un puzzle, fiecare cu o cifră pe ea. Această geografie sau teritoriu mare al vacii era împărțit în vreo douăzeci de mici țărișoare. Nu scria nimic pe ele. Cum spune Matei Pleșu în cartea lui, „topografia corpului animal, regiunea anatomică din care provine carnea din bucate au devenit o pură abstracțiune… nume ca rasol, vrăbioară, blet, garf, capac, spată, momițe… “. Cum vroiam să cumpăr carne, am intrat în magazin și ochii mi s-au ațintit pe această hartă, ocolind cu privirea vânzătorul din spatele galantarului. Am stat puțin pe gânduri și am ales o cifră. Vânzătorul mi-a aruncat o privire uimită, ghicind că mă uitasem la hartă și cu o undă de dispreț mi-a spus: „Aia-i de decor!“ Din carte aflu cu câtă minuțiozitate se făceau aceste topografii până să ajungă la abstracțiune sau să dispară.

Tot din carte aflu că la turci, români și alte neamuri mâncăcioase, reciclarea are o nouă și surprinzătoare dimensiune – cea hrănitoare. Oare de aceea se spune că sârbii – vecinii noștri și ei, probabil, un neam mâncăcios – mănâncă tot de la porc, nu lasă nimic? Dintr-un porc nu rămâne decât guițatul, spune o zicală.

Cartea lui Matei Pleșu are în ea istorie, cultură, întâmplări și evenimente care pot sau deja au devenit legende.

Aflăm, de pildă, că în secolul XIX-lea, Antonin Careme a inventat nu mai puțin de trei sute de supe, ciorbe și bulioane noi. Că a avut critici – un medic și un gastronom – care au susținut că „ciorbele sunt distrugătoarele barbare ale plăcerilor noastre culinare; căci ciorba este, pentru o masă ca prefața de care o operă bună se poate lipsi“.Nu-i așa că această comparație te face să te gândești dacă ciorba mai este necesară, dacă felurile de mâncare sunt minunate? Sau, de ce nu se mai mănâncă astăzi zilnic ciorbă? Pentru că avem feluri minunate sau pentru că nu mai avem timp? Suntem prea grăbiți?

Cartea cuprinde multe rețete și, până la urmă, nici nu contează că nu le putem face, pentru că ele sunt urmate de mici întâmplări și mici crâmpeie de istorie socială și de antropologie culturală. Supa-cremă a la Kiseleff – cine nu știe de acest nume de bulevard? – ne trimite, după descrierea rețetei, la amorul ilicit și reciproc a lui Pavel Kiseleff pentru Alexandrina Bagratian, fiica prințesei Zoe Văcărescu și a căpitanului rus Alexei Kirilovici Bagratian-Muhavski. „Prințul criticilor“ Jules Janin a inspirat rețeta limbilor-de-mare.

Mici povești apar mereu în scrierile lui Matei Pleșu, când este vorba despre francezi, germani, polonezi, sârbi etc.

Venind mai aproape în istorie, autorul se dedă vieții mondeno-politice internațional a lui Tito, dedicându-I nu mai mult de treizeci și șapte de pagini pline de rețete folosite în vizitele lui în străinătate, dar și când era vizitat la el acasă. Și, nu de orice vizitatori: Sophia Loren cu Carlo Ponti, Gina Lollobrigida, Winston Churchill, regina Elisabeta a II-a însoțită de prințul Philip și fiica sa prințesa Ann, Indira Gandhi. Excesul de imaginație, dar și combinația între tradiție și creativitate, ca și importul de minunății solide sau lichide folosite pentru a-și răsfăța invitații erau absolut fantastice. Totul era extreme de variat și de elaborat. Nimic simplu care să dea de bănuit că personlitatea invitatului este minimalizată sau că nu-i cunoști preferințele.

Nu pot să nu amintesc travaliul senzorial și mnemonic al autorului în călătoriile lui prin lume și aș mai aminti complexele de inferioritate stârnite de ceea ce citim – românii au o incultură culinară, spun unii -, dar și relația între celebritate și rețete, ca de pildă cocktailul Hemingway sau altele.