Nu credeam să ajung să citesc despre durere și să zâmbesc. Ori să aflu despre suferința cuiva și să găsesc raza de lumină în sufletul îndurerat. Leslie Jamison m-a învățat că se poate, în Probe de empatie, o colecție îndrăzneață și strălucită de subiecte dintre cele mai diverse, de la pierderi personale la maladii-fantomă, pentru care autoarea a primit Premiul pentru Nonficţiune Graywolf Press.

probe-de-empatie-leslie-jamison-colectia-narator-editura-publica-Pornind de la experiența sa de actor medical, când era plătită să mimeze simptome pentru care studenții la Medicină trebuiau să găsească un diagnostic, eseurile lui Leslie Jamison, viscerale și edificatoare, pun niște întrebări esențiale legate de modul elementar în care înțelegem suferința celorlalți. Cum ar trebui să ne manifestăm grija unii pentru alții? Cum putem simți suferința celuilalt, mai ales când aceasta poate fi una asumată, distorsionată sau etalată cu ostentație? Este empatia un instrument prin care îi putem testa sau chiar evalua pe ceilalți?

Confruntând suferința – reală sau închipuită, a ei și a celorlalți –, Jamison dezvăluie nevoia impetuoasă, atât în plan personal, cât și în cel cultural, de a simți. Autoarea pleacă de la propriile experiențe cu boala și cu vătămările trupești pentru a ne angrena într-o explorare care se întinde dincolo de granițele vieții ei și care acoperă un teritoriu vast – de la turismul în zone de-o sărăcie lucie la maladii-fantomă, de la violența din stradă la reality show-uri, de la boală la încarcerare –, aflându-se permanent în căutarea unei perspective conturate cu smerenie și eleganță.

Criticii și cititorii au îndrăgit cartea de la început:

Dacă vi se pare că poate fi dureros să citești o carte despre durere, vă asigur că Jamison scrie cu atâta originalitate și umor și ne oferă o perspectivă ascuțită precum un bisturiu, încât devine mai degrabă o desfătare… A articula suferința cu atâta claritate și cu atât de puține judecăți de valoare înseamnă să transformi durerea în artă. – Entertainment Weekly

O colecție de eseuri plină de cuget, care chestionează semnificațiile fizice și metaforice ale suferinței… Jamison arată compasiune fără a fi părtinitoare. – The New Yorker

Niște eseuri poetice, dureros de scrutătoare, despre violență, sex, boală, încredere în sine și exprimarea sentimentelor. – Associated Press

Nu poţi citi despre empatie ca un spectator distant. Poţi trăi însă această carte şi poţi trece prin situaţiile pe care ţi le povesteşte, gândindu-te involuntar la tine, la viaţa ta şi la ce contează în ea. Descoperi treptat că empatia e instrumentul potrivit de autocunoaştere şi, totodată, catalizatorul pentru manifestarea grijii faţă de cei de lângă tine. Empatia e o formă superioară de comunicare cu tine însuţi şi mai ales cu cei din jur. – Carmen Soare, director de marketing NN România

Cartea, din care vă ofer mai jos un fragment în exclusivitate, este un proiect al editurii Publica, susținut de DoR și NN România. Pe autoare o veți putea cunoaște la ediția din octombrie a conferinței Power of Storytelling, la care eu abia aștept să ajung.

header-POS-Narator-final

 

La Plata Perdida

Iată cum se vizitează minele de argint din Potosí, cel mai înalt oraș din lume: în primul rând, iei un avion către El Alto, locul unde unora le cedează inima, din cauza altitudinii, imediat ce coboară din avion. El Alto e situat la 4 061 de metri deasupra nivelului mării. Potosí e și mai sus. Iei un autobuz până la Ororu și acolo-l schimbi cu un altul. S-ar putea să trebuiască să-ți împarți locul cu un animal. S-ar putea să vezi un film cu Jean-Claude Van Damme. Pe cursele de noapte, astea sunt chestiile populare: Van Damme bătându-se cu teroriștii, omorând răufăcători și rostind replici dublate într-o altă limbă, defazate de mișcările buzelor lui.

Când te dai jos din autobuz, Potosí îți pare a fi la fel ca celelalte orășele boliviene – bătrâne care prăjesc boabe de porumb pe foc de lemne, trotuare pline de câini schilozi și felinare sparte –, însă apoi începe să-ți pară diferit: vezi zidurile pastelate ale caselor din piața centrală, balcoanele elegante, curțile impunătoare. Poate că ți se pare frumos. Poate ți se pare că-i cam mult, prea colonial, un pic grosolan. Poate că mai târziu, amintirea acestor clădiri te va face să-ți simți inima grea.

Oamenii vin în Potosí ca să vadă faimoasele mine de argint de la Cerro Rico, așa că le vei vedea și tu. Fă turul ghidat. Zâmbește-i politicos bărbatului de la ghișeu care-ți spune că minerilor le revine o cotă parte din bani. Răspunde-i, în spaniola ta de baltă, că asta e foarte bine. Trage-ți pe tine echipamentul: bocancii și salopeta, o bandană peste gură. Ia un microbuz către piața minerilor. Acolo vei găsi capete de oaie tăiate împărțind aceeași tarabă cu căciulile de ski cu Che Guevara. ¡Viva la Revolución! Mai găsești și niște strălucitoare piei albe, desfășurate: partea interioară – lungă și striată – a intestinelor de animale.

Însă te afli aici ca să cumperi cadouri pentru oamenii din subterane: sucuri în nuanțe aprinse, cu aromă mai degrabă de culori decât de fructe; cartușe de dinamită; frunze de cocaină în punguțe albastre. Sunt daruri pentru mineri, însă ele sunt de fapt daruri pentru cei care le oferă, desigur: vorba aia, ajuți și tu cum poți, iar asta îți face plăcere. Astfel îți vei acoperi urmele lăsate în subteran.

Ascultă-l cu atenție pe ghid, Favio, un băiat nervos, de vârsta ta. De-abia a împlinit 25 de ani, însă are trei frați care lucrează în mină și doi copii mici care, într-o bună zi, vor lucra și ei acolo dacă tatăl lor nu va reuși să găsească o cale financiară de ieșire. Apoi schițează un zâmbet și spune: „Dar nu ați venit aici ca să auziți povestea vieții mele“, deși tu de-asta ai venit, bineînțeles, fiind mereu avidă de viețile altor oameni. Însă mai întâi trebuie să asculți celelalte lucruri pentru că și ascultatul este un dar sau asta îți spui ție însăți: te amăgești cu ideea că această cunoașterea ar putea să facă o diferență.

¡Oye! Ciulește urechile deci. Dealului Cerro Rico i se spune „muntele care mănâncă oameni“ pentru că a făcut asta deja – până acum, a înghițit șase milioane de oameni. Conchistadorii din Potosí s-au îmbogățit din argintul orașului și au construit tot soiul de grădini interioare cochete. Dar șase milioane, Dumnezeule! Te zgâiești tâmp la cadourile tale: dinamita cea norocoasă, sucul de struguri.

Muntele e plin de guri de intrare, însă tu vizitezi una singură: o gaură întunecată, situată pe un versant, înțesată de blugi vechi și bățoși, aruncați acolo de mult, sticle murdare de bere și hârtie igienică, movile mici de fecale de om. Ți se spune că aici vin minerii să mănânce, să bea și să se ușureze la schimbul dintre turele de câte douăsprezece ore. A, da; da, desigur.

La început, ți se pare acceptabilă galeria – un culoar răcoros și întunecat –, dar apoi îți schimbi părerea radical: vagoane de câte două tone se rostogolesc la vale pe niște structuri șubrede, tunelele abrupte și pline de-un praf înecăcios șerpuiesc toate către epicentrul unei călduri incredibile. Uneori trebuie să mergi în genunchi. Alteori trebuie să te târăști. Din când în când, treci pe lângă mineri pe obrajii cărora atârnă cocoloașe de cocaină pe jumătate mestecate, și cineva le dă niște sticle de suc în timp ce ghidul îi întreabă:

— Ce mai faceți?

Favio ni-l bârfește un pic pe președintele Evo. Toată lumea a crezut că se va descurca mai bine, însă n-a fost așa. Deși îi numește pe mineri „frații lui“, tot continuă să le mărească impozitele. Au avut loc greve. Dintotdeauna au fost greve. În La Paz, încă „se discută“ pe tema asta. Încuviințezi din cap. Știi că sunt întrebări pe care merită să le pui, însă din gură-ți ies cuvintele:

— Cât mai e până la al treilea nivel?

Respiri cam greu. Bandana ți-e îmbâcsită de praf gri.

La nivelul al treilea, la capătul tuburilor de ventilație, vezi doi bărbați pe fundul unei gropi întunecate.

— Hai să vă zic cum răzbim noi până la finalul zilei, exclamă Favio. Noi, minerii, mereu spunem glume.

Probabil că și bărbații ăia tot asta făceau până să venim noi.

Erau în subteran de cinci ore și mai aveau de stat încă șapte. Oare ar vrea niște dinamită în dar? Da, vor.

În drum spre ieșire, treci pe lângă statuia satanei. I se spune Tío. Scaraoțchi. În gură are o țigară, în mână o bere, iar între picioare o erecție. Majoritatea minerilor sunt catolici, însă aici jos i se închină diavolului. Cine altcineva ar putea să-i păstorească? I se închină până pe la 35 de ani, poate 40, iar apoi își dau duhul. Mor în accidente sau din cauza silicozei, o boală pe care cineva o numește „marea unire a prafului din plămâni“. După ei, rămân copiii lor ca să lucreze într-un munte cu un pic mai puțin argint decât cel în care au lucrat tații lor și tații taților lor.

La ieșire, dai de lumina soarelui și de aerul proaspăt. Nu-i puțin lucru. Însă te vezi cu coada ochiului în geamul fumuriu al microbuzului cu care ai venit: obrajii, gâtul, buzele – toate-ți sunt negre și adevărul e că și tu arăți ca un diavol.”