Şi acum ce facem, micuţule? de Hans Fallada (ed. Polirom, colecția Biblioteca Polirom. Esențial) reflectă cu o luciditate remarcabilă starea de spirit a tineretului german din perioada Marii Crize, cu sărăcia acută, lipsa de perspective și tulburările politice.

si acumÎn timpul unei vizite la ginecolog, în speranța de-a găsi un mijloc eficient de contracepție, Johannes și Emma află cu stupoare că urmează să aibă un copil și hotărăsc să se căsătorească. Deși tineri și lipsiți de experiență, căsătoria pare a fi soluția perfectă pentru ei, fiindcă se iubesc cu adevărat, convinși că și-au găsit jumătatea. Dar oare iubirea este de-ajuns ca să-ți întemeiezi o familie într-o Germanie secătuită de criza economică și de plata reparațiilor de război, unde răutatea, ura și violența alimentate de naziști câștigă tot mai mult teren, iar omul mărunt trăiește sub amenințarea șomajului, a mizeriei, a foametei?

Ecranizat imediat după publicare cu intenția de a avertiza opinia publică asupra urmărilor antisemitismului, romanul i-a atras scriitorului ostilitatea regimului nazist în ascensiune. Fallada însă a continuat să scrie și a reușit să devină unul dintre autorii preferați ai liderului nazist Goebbels, apoi a căzut iarăși în dizgrație. În mod evident, destinul său a fost scrisul, în ciuda tuturor piedicilor:

„Din clipa în care mă așez și scriu primul rând, sunt pierdut, o forță irezistibilă pune stăpânire pe mine. Forța asta îmi dictează cum și cît trebuie să scriu, fie că vreau sau nu, chiar dacă lucrul ăsta mă îmbolnăvește… M-am întrebat de sute de ori ce anume mă mână așa de la spate. E ca o otravă pe care nu pot să mi-o scot din minte ori din trup, sunt însetat de ea, vreau să iau tot mai multă, mereu, în fiecare zi din restul vieții mele.” (Hans Fallada)

Un fragment în exclusivitate din noul roman semnat de Hans Fallada:

Încet, magazinul se animă. Adineaori stăteau cu toţii degeaba, îngrozitor de plictisiţi, făcându‑se doar că lucrează, şi acum, brusc, vând cu toţii. Wendt e ocupat, Lasch vinde, Heilbutt vinde. Kessler n‑a mai putut să aştepte – de fapt ar fi fost rândul lui Pinneberg. Dar acum are şi el un cumpărător, un domn tânăr, un student. Însă Pinneberg nu are noroc: studentul cu cicatrici pe faţă cere pur şi simplu un trenci albastru.

Prin mintea lui Pinneberg fulgeră: nu mai avem nici unul în depozit. Clientul nu vrea nimic altceva. Kessler o să rânjească dacă ratez. Trebuie să găsesc o soluţie…

Şi îl trage pe student în faţa oglinzii.

— Trenci albastru, desigur. Un moment, vă rog. Am putea să probăm paltonul acesta?

— Dar eu nu vreau palton, îi explică studentul.

— Nu, sigur că nu. E doar pentru măsură. Dacă domnul ar dori să încerce. Vedeţi – minunat, nu?

— Mda, spune studentul. Nu arată chiar aşa de rău. Şi acum arătaţi‑mi un trenci albastru.

— Şaizeci şi nouă de mărci cincizeci, zice Pinneberg pipăind ca din întâmplare materialul, e din oferta noastră. Iarna trecută mai costa încă nouăzeci. Căptuşeală ţesută. Lână pură…

— Minunat, spune studentul. Cam la banii ăştia m‑am gândit şi eu, dar vreau un trenci. Arătaţi‑mi…

Pinneberg îi scoate încet şi ezitant paltonul frumos din lână de Marengo.

— Nu cred că altceva vă va sta la fel de bine. Trenciurile albastre nu mai sunt la modă. Oamenii s‑au săturat de ele.

— Haideţi, arătaţi‑mi odată…! spune studentul foarte energic. Şi apoi mai potolit : Sau nu doriţi să‑mi vindeţi unul ?

— Ba da, ba da. Tot ce doriţi dumneavoastră. Zâmbeşte, la fel cum zâmbise studentul atunci când pusese întrebarea. Numai că…, se gândeşte febril. Nu, nu‑ţi pierde cumpătul, poţi să încerci: Numai că nu vă pot vinde nici un trenci albastru. (Pauză.) Nu mai avem trenciuri albastre.

— Şi de ce nu mi‑aţi spus de la început?! zice studentul pe jumătate uimit, pe jumătate enervat.

— Pentru că doream să vă conving cât de bine vă vine acest palton. Pe dumneavoastră e cu adevărat pus în valoare. Vedeţi, spune Pinneberg cu jumătate de gură, zâmbind şi parcă cerându‑şi scuze, voiam să vă arăt cu cât este mai bun decât un trenci albastru. Ăla a fost numai o modă – mda! Dar acest palton…

Pinneberg priveşte paltonul cu afecţiune, îi mai mângâie o dată mâneca, îl pune pe umeraş şi se întinde să‑l agaţe de bară.

— Staţi aşa! spune studentul. Aş putea să mai… chiar nu arată rău…

— Nu, nu arată rău deloc, spune Pinneberg şi‑l ajută pe domn să îmbrace din nou paltonul. E foarte elegant. Dar poate domnul îmi permite să‑i arăt şi alte modele? Sau poate un trenci deschis la culoare?

A văzut că şoarecele aproape a intrat în capcană, miroase deja slănina, acum poate să rişte.

— Deci aveţi totuşi trenciuri de culoare deschisă! zice studentul enervat.

— Da, avem ceva pe‑aici…, răspunde Pinneberg şi se duce la alt stand cu haine.

Acolo atârnă un trenci galben‑verzui, cu preţul redus deja de două ori, fraţii săi de la acelaşi confecţioner, de aceeaşi culoare, cu aceeaşi croială, îşi găsiseră de mult cumpărători. Dar acesta pare să aibă un destin propriu, nu vrea să plece de la Mandel… Toţi arată cumva comic în paltonul ăsta, strâmbi, îmbrăcaţi prost sau numai pe jumătate…

— Avem ceva aici…, spune Pinneberg aruncând paltonul pe braţ. Poftiţi, vă rog, un trenci de culoare deschisă. Treizeci şi cinci de mărci.

Studentul îl trage pe el.

— Treizeci şi cinci? întreabă uimit.

— Da, răspunde Pinneberg dispreţuitor. Astfel de trenciuri nu costă mult.

Studentul se priveşte în oglindă. Şi din nou acţionează magia acelei piese de îmbrăcăminte. Tânărul domn, care adineaori părea atât de drăguţ, arăta acum ca o sperietoare de ciori.

— Scoateţi repede chestia asta de pe mine, strigă studentul, e o nenorocire!

— E un trenci, spune Pinneberg foarte serios.

Apoi scoate un bon de casă de şaizeci şi nouă de mărci cincizeci şi i‑l întinde domnului cu o plecăciune.

— Vă mulţumesc foarte mult.

— Nuu, eu vă mulţumesc, râde studentul, gândindu‑se cu siguranţă la trenciul galben.

Deci am reuşit, îşi zice Pinneberg. Se uită rapid prin raion. Ceilalţi continuau să vândă sau vindeau din nou. Numai Kessler şi cu el erau liberi. Acum e rândul lui Kessler. Pinneberg n‑o să se bage în faţă. Dar tocmai când se uită la Kessler, acesta

începe să se retragă, pas cu pas, spre fundul magazinului. Da, pare că încearcă să se ascundă. Şi, când se uită către intrare, Pinneberg vede şi cauza acestei retrageri laşe : apare întâi o doamnă, apoi încă o doamnă, amândouă pe la treizeci şi ceva de ani, şi apoi o a treia doamnă, mai în vârstă, mama sau soacra, iar apoi un domn cu mustaţă, ochi de un albastru spălăcit şi cap ca un ou. Nemernic laş ce eşti, se gândeşte Pinneberg indignat. Când e vorba de aşa ceva, sigur, dai bir cu fugiţii. Aşteaptă numai!