Romanul Viaţa dincolo de graniţă, de Dorit Rabinyan (col. Biblioteca Polirom, seria Actual, ed. Polirom) tulburătoarea poveste de dragoste a unei israeliene cu un palestinian, a atras încă de la apariţie atenţia oficialităţilor israeliene. Mai mulţi profesori din Israel au propus introducerea cărţii în programa şcolară, însă, din pricina subiectului acesteia, Ministerul Educaţiei a respins propunerea, invocînd argumentul că „relaţiile intime dintre evrei şi neevrei ameninţă identitatea naţională”.

Într-o zi friguroasă de toamnă newyorkeză, tînăra Liat îl întîlneşte întîmplător pe Hilmi. Ea e israeliană din Tel Aviv, iar el, palestinian născut în Hebron. Acolo, în America, departe de conflictele dintre popoarele lor, dar şi de soarele cald al Orientului, la care visează necontenit, cei doi se îndrăgostesc unul de altul. Îşi trăiesc iubirea pe termen scurt într-un timp suspendat şi într-un univers doar al lor, cu o înflăcărare deznădăjduită, știind că nu vor putea rămîne împreună. Din cînd în cînd, stereotipul etnic şi umbra conflictului de acasă se strecoară între ei. Dar cînd Liat revine în Tel Aviv, cu sentimentul despărţirii definitive, află că şi Hilmi urmează să se întoarcă pentru o vreme acasă, în Ramallah. Dincolo de filonul autobiografic şi de controversele politice pe care le-a declanşat în Israel, Viaţa dincolo de graniţă este un roman de o mare complexitate psihologică despre forţa nestăvilită a iubirii, dar şi despre prejudecăţile ce caracterizează societatea contemporană.

Iată o carte care m-a impresionat… Nici măcar tragedia celor două popoare nu umbreşte povestea de dragoste din roman, construită cu eleganţă, cu precizie, cu o remarcabilă fineţe. (Amos Oz)

Viaţa dincolo de graniţă a fost mai întîi subiectul unor polemici şi controverse îndîrjite, apoi un simbol al libertăţii şi progresului, după care, iată, a devenit un bestseller. (The New York Times)

Rabinyan este o scriitoare generoasă, iar la ea personajele sînt mai importante decît orice altceva. E, evident, foarte meticuloasă, însă nimic din scrisul său nu pare forţat, ceea ce o diferenţiază de autorii pentru care scrisul nu înseamnă decît meşteşug. (Haaretz)

 

Un fragment pentru cititorii BookMag:

„Fularul şi penarul au răsărit iarăşi din rucsac. De astă dată mănuşile maronii şi caietul gros, cu spirală, au fost trase afară cu o mişcare bruscă, nervoasă. Harta metroului, umbrela strânsă, toate au ajuns pe capota unei maşini parcate la marginea trotuarului.

Clătină din cap, nevenindu‑i să creadă, bătu cu piciorul în asfaltul trotuarului, îşi scoase năvalnic paltonul şi îi pipăi toate buzunarele, o dată şi încă o dată, la fel cum făcuse şi cu ruc­sacul golit, având pe chip o expresie dureroasă, de dezgust. Am urmărit din priviri clinchetul monedelor căzute, m‑am aplecat şi am cules două de un sfert de dolar şi câteva de un cent, care se rostogoliseră pe trotuar. Trecătorii ne priveau indiferenţi peste umăr şi îşi continuau drumul. Vântul frunzărea paginile caietului. L‑am văzut pe Hilmi scotocind deznădăjduit prin buzunarele pantalonilor şi muşcându‑şi necontenit buza de jos.

— Opreşte‑te o clipă, am zis, aruncându‑i o privire încu­rajatoare, şi mi‑am pus mâna pe braţul lui.

L‑am rugat să încerce să‑şi aducă aminte unde văzuse ultima oară cheile. Poate în prăvălia cu culori, poate când plătise.

— Nu, strecură el, închizând ochii şi înăbuşindu‑şi un oftat. Nu cred.

Ochii i se deschiseră din nou, lăsând să se vadă o privire de om înfrânt, când spuse că, poate, la cafenea, când a veni nota. Parcă atunci, când a scos banii din buzunar, a simţit legătura de chei.

Ne‑am întors, de astă dată coborând pe Broadway. De la 28th spre 9th Street. Am mers cu paşi grăbiţi, hotărâţi, cerce­tând orice strălucire metalică de pe trotuar. Am coborât până la Union Square, de acolo am cotit‑o la dreapta, apoi la stânga, şi am apucat‑o pe Sixth Avenue, el croindu‑şi drum printre oameni cu paşii lui mari, grăbiţi, iar eu pe urmele sale. Şi, în timp ce privirile noastre căutau printre picioarele trecătorilor legătura de chei, care putea să fi căzut pe trotuar, am trecut prin faţa aceloraşi vitrine şi labirinturi luminate ca în urmă cu câtva timp, prin faţa aceloraşi intrări în uriaşele magazine universale, prin faţa aceloraşi rânduri de copaci şi coroane uimitoare de la intrările în clădirile de birouri, aflate acum în stânga noastră, întunecate şi cu porţile ferecate. În timp ce pe dinaintea ochilor ni se derulau imagini văzute ceva mai devreme, ne aminteam şi discuţia noastră anterioară, tot ce ne spuseserăm acum o oră, când urcam încă pe Broadway, dar şi conversaţia care curgea acum în sens invers, de la sfârşit spre început.

Şi, aşa cum se întâmplă când o bandă este pusă să ruleze de la cap la coadă şi din sunetele inversate apar pe neaşteptate mesaje ascunse, aproape subliminale, sau ca pe videocasetele acelea vechi, în care filmul derulat rapid în spate deformează vocile, le face stridente, tot aşa se strecura în mine senzaţia de vinovăţie şi îmi grăbeam paşii şi ritmul bătăilor inimii, armo­nizându‑le cu paşii lui rapizi. Când priveam în urmă, mi se clarifica tot ce nu observasem la el în momentele când vor­beam cu nostalgie despre marea din Tel Aviv sau când mă însufleţeam la amintirea scufundărilor aventuroase din Sinai. Mi‑am amintit cum a tăcut aici, cum a reacţionat acolo, mi‑am rememorat privirea serioasă pe care mi‑a aruncat‑o aici sau felul cum a oftat pe neaşteptate când ne‑am oprit să privim luna acolo.

Asta m‑a făcut să fiu atentă la fiecare schimbare de voce şi la fiecare expresie de‑ale lui. Gândeam fiecare lucru de două ori, îmi cântăream cuvintele şi îmi formulam frazele cu pru­denţă, pentru ca nu cumva, din cauza englezei, să mi le inter­preteze greşit. Când vorbea el, îl priveam în ochi cu atenţie vădită, cu plăcere, şi îl aprobam. Şi iată că tocmai acum, când chicoteşte la cotitura drumului, arătând cu degetul spre un indicator pentru biciclişti, şi se întoarce pe jumătate – acolo scrie „Sens interzis“ –, eu izbucnesc în nişte hohote de râs prea stridente. Căci, cu toate că mă dedicasem complet misiunii găsirii cheilor şi în ciuda privirilor cu care măturam trotuarul într‑o parte şi în alta, toate astea aveau de fapt rolul de a com­pensa, repara, recupera ceva ce se pierduse : o anumită spon­taneitate, o uşurinţă care existase şi acum dispăruse.

KOSHERKOSHERKOSHER – parcă toate băcăniile din sudul Manhattanului au devenit cuşer şi în toţi brazii din vitrine se aprind iar şi iar lumânărele de Hanuka. Şi uite că de noi se apropie din dreapta doi evrei ultrareligioşi, cu ştrai­mel – pălăriile alea mari, tivite cu blană de vulpe – şi cu per­ciuni lungi, buclaţi, care le flutură în vânt, iar din susul străzii, din nu ştiu ce atelier de piercing şi tatuaje, urcă spre cer sune­tele furtunoase ale unor instrumente de percuţie arăbeşti. Apoi vine un local Humus Place şi încă un chioşc unde se vând ziare şi reviste străine, printre care Maariv şi Yediot America, alături de ziare cu titluri în arabă. Iar acum, după ce am intrat într‑un bar şi am cerut permisiunea barmanului să folosim toaleta, stau în faţa singurei cabine pentru femei, aşteptând să se elibereze, şi mă întreb dacă Hilmi, la WC‑ul bărbaţilor, aşteaptă şi el, se uită la mânerul uşii, pe care scrie „Ocupat“, şi se gândeşte tot la ocupaţie.”

 

Dorit Rabinyan, prozatoare şi scenaristă israeliană, s-a născut în 1972 în Kfar Saba, într-o familie evreiască emigrată din Iran. A debutat în 1995 cu romanul Mirese persane, care a obţinut Premiul Wiener în 1996 şi Premiul Jewish Quarterly-Wingate în 1999, ulterior fiind tradus şi publicat în spaţiul occidental. De un succes similar s-a bucurat şi următoarea sa carte, Nunţile noastre (1999).

În 2014, Dorit Rabinyan a publicat romanul Viaţa dincolo de graniţă, al cărui subiect este povestea de iubire dintre o tînără traducătoare israeliană şi un pictor palestinian. Cartea, foarte apreciată de critica literară şi cu un impact imediat la public, a primit, printre altele, Premiul Bernstein şi Premiul Steimatzky pentru cea mai vîndută carte a anului. Dorit Rabinyan a mai scris un scenariu pentru cinematografie, Logodnicul lui Shuli, care a primit premiul Academiei de Cinematografie din Israel, şi o carte pentru copii, Deci unde eram eu atunci?, apărută în 2006. În prezent trăieşte în Tel Aviv.