de Costi ROGOZANU
Ştergeţi-vă din minte zâmbetul de bunic în putere al lui John Wayne şi beţivăneala simpatică a lui Dean Martin, spuneţi adio duelurilor pline de măiestrie din mijlocul oraşelor de pionieri ai Vestului. Uitaţi chiar şi dramele western a la Eastwood. După ce cititi Meridianul sângelui nimic nu va mai fi la fel.
Cormac McCarthy aducea în librării, în anii ’80, o poveste western cum nu se va putea vreodată reda în producţiile hollywoodiene. Scriitorul a căutat să prindă esenţa curată a lumii nord-americane de acum nici 200 de ani: violenţă pură, totală, prinsă într-un mecanism al “firescului”.
Banda lui Glanton (personaj consemnat de istorie ca unul dintre cei mai sângeroşi vânători de scalpuri, fost militar, participant în războiul împotriva Mexicului) este eroul-colectiv. McCarthy respune şi povestea unui anume “băiat” (aşa-l numeşte pe tot parcursul romanului), identificat de unii exegeţi cu Samuel Chamberlain (un membru care avea să scrie o carte despre colegii săi din banda lui Glanton, cam fantezistă, dar care a fost sursă de inspiraţie pentru McCarthy).
Recompensa pentru scalpuri se întâlneşte frecvent în istoria de secol 18-19 a teritoriului nord-american. Fie că erau francezi care plăteau băştinaşi pentru scalpurile britanicilor, fie că se plăteau scalpurile de indieni cum e cazul în Meridianul sângelui. Banda lui Glanton nu făcea discriminări: scalpa tot ce prindea, fie că erau americani, mexicani, indieni. Cine era mai slab era omorât. Iar apoi mergeau şi vindeau bucăţile de piele autorităţilor recunoscătoare acelor vajnici apărători ai ţării. După două zile de beţie, viol, omor, gazdele primitoare începeau să-şi blesteme zilele. Oamenii lui Glanton se trezeau mahmuri şi o luau de la capăt.
Stilul a fost cel care a lovit. Limbajul e unul cu totul special (sarcina traducătoarei Iulia Gorzo a fost infernală), dar McCarthy mai striveşte un parti pris în ce priveşte tradiţia westernului. Într-un fel, avem imprimată pe cortex un soi de măreţie şi de demnitate a omorului. McCarthy taie filmul ăsta ideologic şi inserează bucăţi de violenţă dură, nepansată cu “morală bărbătească” sau cu vreo închipuită etică a vestului săbatic. Avem, de exemplu, descrieri de peisaje deşertice sau de păduri de munte, avem tot soiul de momente care ar putea părea idilice, care apoi crapă sub câte o explozie de violenţă. Ca să fiu mai explicit, încercaţi să vă imaginaţi cât mai concret un tipic cavaler al westernului clasic care la un moment dat se joacă cu un copil, iar în secunda doi îi ia scalpul.
Personajele migrează imprevizibil din transă mistică în transă bahică, uneori amândouă, iar în unele figuri veţi recunoaşte obsesii clasice ale lui McCarthy. Cei care aţi citit Nu există ţară pentru bătrîni veţi ghici imediat demonul cu chip de om în “judele” din Meridianul sângelui. McCarthy e obsedat de răul în stare pură. Îl plasează întotdeauna în apropierea eroilor săi, mereu hăituiţi, mereu aflaţi în goană haotică pentru supravieţuire şi, dacă mai rămâne ceva loc şi timp, pentru dreptate. Există o scenă memorabilă în care judele este ameninţat cu pistolul de şeful său, Glanton, cel care are la un moment dat puseul de a-l pedepsi pentru cruzime prea mare. Judele, cu pistolul la tâmplă, îi spune calm să lase partea de ameninţare şi să tragă. Glanton ezită puţin şi îl lasă în viaţă.
Cât despre “băiatul” care e de fapt camera de luat vederi a lui McCarthy prin acea lume nebună, nu ar fi de spus decât un lucru: are exact consistenţa unui operator care continuă să-şi facă treaba pe un platou de filmare scăpat de sub control. Prin el, McCarthy nu încearcă să explice, prin el doar îşi asumă violenţa privirii pînă la capăt.
Un roman recomandat doar celor cu sânge rece.