Dacă un regizor ar inventa un scenariu apocaliptic în care omenirea îşi pierde apetitul pentru citit, vânzarile scad alarmant, cele mai frumoase librării şi biblioteci din lume devin ruine transformate în abatoare, iar un personaj inocent va trebui să găsească acea carte-minune într-un timp record, pentru a le reda pământenilor pofta de a citi, atunci acea carte ar trebui să fie O singurătate prea zgomotoasă.
Contrar titlului dezolant, romanul scris de Hrabal este un deliciu pentru zilele fără speranţă şi, de ce nu, poate una dintre cele mai frumoase pledoarii în favoarea lecturii, în care umorul, duioşia, nostalgia şi iubirea faţă de aproape îşi găsesc nişte fraze năstruşnice pentru a ieşi la suprafaţă.
În mai puţin de două sute de pagini, Hrabal face un ocol al Pământului în literatură, transformând cartea într-un festin tragicomic de neuitat. Ridică în slavi, apoi parodiază capodoperele pe care personajul său le presează cu milă, prefăcându-le în grămezi de hârtie reciclabilă.
De treizeci şi cinci de ani lucrez între hârtii vechi şi acesta este love-story-ul meu (…) de treizeci şi cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice….
Este un love-story masochist, în care marile cărţi au un sfârşit tragic, cu excepţia celor preferate de gusturile capricioase ale acestuia. Deşi treaba lui este să transforme volumele roase de timp în grămezi de hârtie, protagonistul se opreşte din munca brută, mecanică, pentru a răsfoi volumele ce urmează a fi distruse, din care mai reţine doar frazele seducătoare. Din când în când mai salvează nişte opere de la pieire, ce sunt duse în apartamentul său vechi, unde formează coloane până în tavan, care ameninţă să se prăbuşească precum turnul Babel. Când i se face milă de volumele deformate de presa hidraulică pe care o mânuieşte de peste trei decenii, îmbracă pachetele în reproduceri ale marilor tablouri, de la Rondul de noapte a lui Rembrandt şi Dejun în iarbă, la Floarea-soarelui a lui van Gogh sau Guernica a lui Picasso.
Iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine, ca alcoolul (…)
Relaţia personajului principal cu miile de volume ce-i trec prin mână are anatomia sufletească a unei mari pasiuni, în care se joaca la nesfârşit ritualul dintre seducător şi cel sedus, a unei relaţii parentale de tip copil neajutorat şi tată-salvator, şi, uneori, a unei convieţuirii bizare dintre victimă şi călăul devenit un demiurg peste depozitul unde cărţile ajung să fie strivite în presa hidraulică. Din când în când, apare şi acea ipostază pantragruelică a devoratorului de pagini, din al cărui beci ies turnuri de volume, dornice să escaladeze toate zidurile casei, exact ca într-un tablou halucinant, gata să fie distribuit pe wall-ul unui bookoholic.
O singurătate prea zgomotoasă poate fi şi o parabola a salvării de la barbarie şi alienare. Trăind în Praga din perioada comunistă, în anii în care profesorii şi marii intelectuali nu se puteau angaja decât la curăţatul canalelor, unde se scurgeau dejecţiile oraşului, protagonistul îşi găseşte izbăvirea din calvarul unei munci repetitive şi al unei mari singurătăţi prin compania ideilor ce devin însăşi viaţa.
Sunt ca un ulcior plin cu apă vie şi cu apă moartă, destul să mă apleci un pic şi încep să curgă din mine idei frumoase (…)Sunt educat împotriva voinţei mele, de aceea nici măcar nu ştiu care sunt ideile mele şi care cele citite.
Bohumil Hrabal este genul de scriitor ce poate face dintr-o realitate cutremurătoare un tablou în culori senine, amintindu-ţi de scenele din picturile naive. Marele singuratic din beciul plin de cărţi are spirit, monologuri spumoase precum berea pe care o bea zi de zi la un local pitoresc după orele de muncă, dar, mai ales amintiri în care şi iubirea neîmplinită capătă accente comice. La finalul cărţii, îţi vine să-l transformi într-o figurină, pe care să o iei oriunde simţi că lumea ţi se micşorează sub presa hidraulică a unor evenimente apăsătoare.