În septembrie 1973, Paul Theroux părăsea gara londoneză Victoria pentru a porni într-o călătorie cu trenul de-a lungul Europei şi Asiei, pînă în Japonia şi înapoi. După 33 de ani Theroux repetă această aventură, observînd cum s-au schimbat între timp atît zonele pe care le străbate din nou cu trenul, cît şi el însuşi. Trenul-fantomă către Răsărit (colecția Hexagon. Cartea de călătorie, ed. Polirom) descrie noul periplu, printr-o Europă de Est încă buimăcită de comunism, prin tensionata, dar înfloritoarea Turcie, prin Caucaz, unde Georgia pare să meargă înapoi spre feudalism, în timp ce Azerbaidjanul se desfată în capitalismul alimentat de petrol.

Trenul fantoma catre Rasarit-Hexagon-800px (1)În timpul voiajului, Paul Theroux are ocazia să discute cu incisivul laureat al Premiului Nobel Orhan Pamuk şi să se plimbe prin Tokyo cu Haruki Murakami, dar şi să străbată singur străzile oraşelor vizitate sau să bea cot la cot cu oameni obişnuiţi în expresul transsiberian.

 

Theroux călătoreşte, observă şi ne spune ce vede şi ce simte. Puţini fac asta mai bine decît el. (The Times Literary Supplement)

Iată un fragment în exclusivitate din cea mai recentă carte a lui Paul Theroux:

 

”Trenul de noapte de la Aşgabat la Marî

Turkmenistanul era o tiranie condusă de un nebun, Saparmurat Niiazov, care şi‑a luat numele de Turkmenbaşî, „liderul tuturor turkmenilor”. A fost unul dintre cei mai bogaţi şi mai puternici nebuni din lume şi conducătorul unei ţări întregi. Turkmenii se chirceau la auzul numelui său, puşcăriile erau pline de disidenţi, drumurile îi erau blocate pentru oameni ca mine. Nu demult începuse să‑şi spună Profet (Prorók), o închipuire destul de inofensivă dacă eşti un om obişnuit, dar o tendinţă patologică, dacă nu chiar fatală, la un despot. În sprijinul acestei pretenţii mesianice scrisese un soi de Biblie naţională, intitulată Ruhnama (Cartea Sufletului), şi se considera un scriitor desăvârşit, semn clar de nebunie în cazul oricui. Tot ce auzisem despre acest om şi despre ţara lui mă făcea să‑mi doresc să merg acolo.

Niiazov îşi trata ţara ca pe regatul său personal, un loc unde totul îi aparţinea, inclusiv bogatele rezerve de gaze naturale ale Turkmenistanului, din care cea mai mare parte era degajată în atmosferă din propriul lui organism, sub forma unor interminabile discursuri publice. De curând profeţise că secolul XXI va fi secolul de aur al Turkmenistanului. Auzisem că planurile lui demente de promovare a propriei imagini erau vizibile pretutindeni în ţară, dar mai ales statuile de aur din capitala Aşgabat. Am fost dezamăgit că n‑am reuşit să iau feribotul de la Baku, dar eram nerăbdător să‑l văd pe acest potentat guşat şi duşmănos care în vorbă şi în faptă îl parafraza constant pe Shelley – „Numele meu e Ozymandias, rege al regilor:/ Priveşte‑mi lucrarea, preaputernicule, şi disperă!” – în acest pustiu fără viaţă. […]

De curând Niiazov construise o moschee cu o arhitectură futuristă, pe care o numise după sine, Moscheea Saparmurat Haji, şi îi încuraja pe conaţionalii săi să o viziteze în fiecare an, într‑un pelerinaj înălţător, un hagialâc naţional. Portretele lui erau peste tot, unele măsurând sute de metri pătraţi de trăsături respingătoare ale lui Niiazov. În unele semăna cu un Dean Martin gras şi rânjit, cu un inel de Super Bowl pe deget; în altele era ca un director executiv răutăcios, cu un zâmbet îngheţat, îngâmfat, ostil şi sfidător. Un portret îl înfăţişa ca un copil precoce, aurit, aşezat în poala mamei sale din bronz. Imaginea cea mai frecventă îl arăta cu bărbia în palmă, privind într‑o parte cu falsă bonomie, ca un solist de şantan. Zâmbetul era un element important în filosofia lui politică. Avea trăsături italieneşti şi uneori poza cu un vraf de cărţi alături, ca un autor nesuferit dintr‑o fotografie de turneu de promovare. Avea 65 de ani. Se autoproclamase „lider pe viaţă”. Zicea că a fost voinţa poporului. Tot ce avea legătură cu el îţi spunea că e cu minţile plecate. Interzisese bărbile, dinţii de aur şi baletul.

Lider absolut şi şef al statului, în buzunarul căruia intra cea mai mare parte din veniturile rezultate din gazele naturale, Niiazov era nebun în felul lui, iar Aşgabat era un exemplu pentru ceea ce se întâmplă când puterea politică, banii şi boala mintală se combină într‑un singur individ paranoic.

— A redenumit pâinea după mama lui, îmi spusese cineva înainte să plec.

Aparent era adevărat că încercase marea cu degetul pe această temă, dar reuşise ceva şi mai năstruşnic. A schimbat numele celor 12 luni ale anului – ianuarie, după sine, iar alte câteva luni după numele membrilor familiei sale. Gurbansultan‑ezdhe, numele mamei sale, a fost dat lunii aprilie. Şi zilele săptămânii aveau denumiri noi, propria lui invenţie, iar una era a mamei sale. În interesul naţionalismului purificator a abolit toate numele şi expresiile care nu aveau origini turkmene şi a decretat că dicţionarul trebuie rescris pentru a reflecta această realitate.

Un american pe care l‑am întâlnit mi‑a zis:

— Dacă iei Las Vegas şi Phenian şi le mixezi bine într‑un blender, rezultă Aşgabat.

— Un fel de Las Vegas cu puţine mijloace financiare, spusese un alt american.

Se referea la turnurile albe din marmură, statuile din aur, la reflectoare, fântâni, spaţiile largi şi goale, la copacii morţi. Nici una dintre aceste usturătoare observaţii nu era tocmai corectă, pentru că locul era straniu într‑un fel unic. Mi‑am dat seama că e ceva în neregulă de îndată ce am sosit. Statuile de aur şi copacii morţi erau doar începutul – şi nici pe departe ce era mai rău.

În afară de gazoduct, ţara nu avea nici o legătură cu lumea exterioară: nu existau linii telefonice internaţionale, internet, telefoane mobile, nici conectare la sateliţi. Ziarele, radioul şi televiziunea erau controlate; nu existau ştiri reale şi nici acces la lumea externă. BlackBerry‑ul meu, care funcţionase în Baku şi Tbilisi, acum era mort. Dictatorul decretase că internetul este subversiv – şi probabil că avea dreptate. Era aproape imposibil să intri în ţară şi foarte greu să pleci din ea. Internet‑café‑urile fuseseră închise de mai bine de trei ani. Lumea începuse să vocifereze în şoaptă, şi nu e de mirare. Un caz tipic, relatat de surse externe, a fost cel al lui Ogulsapar Muradova, o ziaristă de 58 de ani – reporteră pentru Radio Europa Liberă şi mamă a doi copii –, care fusese arestată, judecată în cursul unui proces secret (fără a fi asistată de avocat) şi condamnată la şase ani, pe baza unei acuzaţii false. În septembrie 2006, la o lună după ce intrase în închisoarea din Aşgabat, Muradova a fost găsită moartă în celula ei (părea să fi suferit „o rană la cap”), iar trupul i‑a fost predat fiicelor sale.”

 

Paul Edward Theroux s a născut pe 10 aprilie 1941 în Medford, Massachusetts. Este autorul a numeroase cărţi de călătorie şi romane. Şi-a terminat studiile la University of Massachusetts, iar la Syracuse University s-a pregătit pentru a deveni membru al Peace Corps. A predat limba engleză în Malawi, unde a fost implicat într-o lovitură de stat eşuată şi a trebuit să părăsească Peace Corps. S-a întors în Africa pentru a preda la Universitatea Makerere din Kampala, Uganda. Aici l-a întîlnit pe V.S. Naipaul (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2001), care i-a devenit mentor. A mai predat la Universitatea din Singapore, unde s-a hotărît să devină scriitor profesionist. Este membru al Royal Society of Literature şi Royal Geographic Society din Marea Britanie. A scris articole pentru Christian Science Monitor, Esquire şi Atlantic Monthly şi cîteva romane de succes, cîştigînd numeroase premii. Dintre volumele publicate, menţionăm: The Old Patagonian Express (1979), The Kingdom by the Sea (1983), Sailing Through China (1983), The Imperial Way: By Rail from Peshawar to Chittagong (1985), Riding the Iron Rooster (1988), To the Ends of the Earth (1990), The Happy Isles of Oceania (1992), The Pillars of Hercules (1995), Sir Vidia’s Shadow (1998), Fresh Air Fiend (2000), Dark Star Safari (2002), The Tao of Travel (2011), The Last Train to Zona Verde (2013). În prezent locuieşte, împreună cu soţia sa Sheila, în Hawaii şi Cape Cod. La Editura Polirom a mai apărut Bazarul pe roţi. Cu trenul prin Asia (2015).