Bărbaţi fără femei, ultima carte de Haruki Murakami lansată de editura Polirom, a fost scrisă în primul rând pentru cei îndrăgostiţi de modul în care autorul japonez vede relaţiile umane prin acea îmbinare între fantasticul subtil, erotism, timiditatea ce ascunde trăiri stranii şi culorile din interiorul singuraticilor, încât repetarea unor subiecte sau teme vechi nu îi mai deranjează.

barbati-fara-femei_1_produsPentru acest gen de cititori, dornici să se culcuşească într-un colţ intim pentru a-şi depăna propriile amintiri, trezite de întâmplările din vieţile protagoniştilor, sau care preferă să uite de realitatea monotonă înfruptându-se din gândurile unor personaje ce nu-şi neagă emoţiile, povestirile din Bărbaţi fără femei (titlu inspirat de Hemingway) sunt precum albumul nou al formaţiei preferate, căreia îi ierţi repetiţia unor acorduri de dragul nostalgiilor, că doar ai crescut, te-ai vindecat de tristeţe sau ai purtat conversaţii de neuitat în timp ce-i ascultai piesele.

Povestirea-teaser publicată în The New Yorker – Şeherezada – poate naşte anumite aşteptări nerealiste pentru cei fascinaţi de acele romane în care Murakami a cochetat cu o variantă soft a realismului magic: 1Q84, În căutarea oii fantastice sau La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor. Totuşi, atmosfera misterioasă din jurul personajului feminin ce jongla cu simbolurile şi metaforele excentrice în povestirile sale poate fi considerată definitorie pentru cele şapte proze scurte incluse în volumul Bărbaţi fără femei. Cea poreclită Șeherezada, mai ales datorita obiceiului de a relata poveşti ciudate la finalul partidelor de amor, pretindea că în altă viaţă era un peşte viclean, care prefera liniştea de pe fundul apelor în timp ce privea mişcările altor vietăţi ce pluteau deasupra. Această metaforă a delimitării între claritate şi adâncime, între luminos şi opac, între vizibil şi ascuns se reflectă în gradarea misterului şi a suspansului de-a lungul întregului volum.

Primele trei povestiri sunt asemenea peştişorilor ce preferă transparenţa de la suprafaţa apei, sensul din spatele dramelor fiind uşor de privit în lumină, oferindu-ţi iluzia că ai de-a face cu nişte personaje masculine lipsite de profunzime şi ascunzişuri. În celelalte povestiri, semnificaţiile devin inaccesibile şi întunecate, semănând cu umbra unei vietăţi mute şerpuind printre pietrele de pe fundul apei, cum făceau peştii despre care vorbea protagonista din Şeherezada. Aceste semnificaţii se ascund în spatele unor subiecte abordate (aparent) simplist, cum ar fi teama de ataşament, sinuciderea, infidelitatea, singurătatea şi foamea de afecţiune a bărbatului modern însingurat, trecut de 30 de ani, dar sunt deconspirate de Haruki Murakami într-un mod care aminteşte de intuiţia prin care personajele unse cu toate alifiile dibuiau prezenţele sinistre cuibărite în interiorul celor prinşi în mijlocul unor evenimente personale bizare, ca în poveştile clasice japoneze cu fantome sau cu spirite neliniştite deghizate în animale. În povestirea Kino, de exemplu, Murakami îi poate lua prin surprindere pe cei dezamăgiţi de apropierea prea mare de stilul occidental, bănuindu-l că neglijează abundenţa moştenirii nipone când vine vorba de simboluri.

Cititorul interesat de folclorul japonez va descoperi o readucere bruscă într-un Tokio invadat de tehnologie a unor fiinţe întunecate, ce amintesc de superstiiţile şi legendele nipone vechi de mii de ani, doar că are loc o trecere ce nu bate la ochi prin separarea fermă a fantasticului de real.

Aşa cum te-a obişnuit Haruki Murakami, între straniu şi real, între lumea umbrelor şi lumină există continuitate, nu delimitare, dar este vorba despre o continuitate la nivelul inconştientului, unde arhetipurile aşteaptă liniştite momentul prielnic pentru a da peste cap viaţa ternă a personajelor şi lumea interioară pe care o credeau deposedată de mister sau de trăiri, implicit de acel ecou răvăşitor al acestora. De altfel, scriitorul pare să renunţe la dezvăluirea cauzelor din spatele dramelor masculine prin observaţia psihologică de necontestat, în favoarea unei analize neîncheiate (asumate), care îi permite cititorului să vadă mai bine jocul metaforelor ce ţin de abisurile fiinţei umane, ce pot fi asemănate cu dezordinea unor ape tulburi, sau, dimpotrivă, cu posibilitatea regenerării unei existenţe fără sens.

Încă mai aşteptaţi răspunsul oferit clasicei întrebări legate de apariţia unei noi cărţi scrise de un autor care vinde bine: Merita citită?

Ei bine, dacă sunteţi fanii lui Haruki Murakami tocmai datorită faptului că poate descrie cât de poate de candid şi de firesc tristeţile şi pierderile omului contemporan, astfel încât să resusciteze amintirile ce zăceau în memoria cititorului nezgândărite de ceva timp, atunci vă va plăcea acest volum, asemenea unei melodii în surdină, ce vorbeşte în locul vostru despre anumite răni exprimate lin sau, dimpotrivă, prin note precum o apă întunecată şi agitată, dar plină de licăriri estetice, nu de goluri lugubre. În cazul în care nu aţi citit până acum o carte scrisă de Haruki Murakami, Bărbaţi fără femei va poate familiariza cu temele repetate obsesiv în romanele sale.