Femei singure (Polirom) poate fi considerat un hit al verii 2014, din categoria traducerilor mult-aşteptate de cei pasionaţi de literatura dezvoltată în paralel cu filmele neorealiste. Considerată una dintre cele mai bune cărţi scrise de Cesare Pavese, vine să umple un gol în domeniul traducerilor de după ’89, dedicate generaţiei postbelice, din care fac parte scriitorii ce au revoluţionat literatura italiană, printre care Italo Calvino, Dino Buzzati şi Alberto Moravia.
Înainte de perioada în care Fellini, Vittorio De Sica sau Rossellini au imprimat în memoria colectivă imaginea Italiei abia ieşite din Al Doilea Război Mondial, prin viaţa de zi cu zi a oamenilor simpli, de la periferia marilor oraşe, Cesare Pavese anunţa succesul pe care îl vor avea romanele unor scriitori care pornesc de la aceleaşi teme neorealiste. Doar că îi joacă o festă cititorului şi, în loc să arate dificultăţile întâmpinate de o croitoreasă visătoare din cartierele sărace ale Romei, prefară să o mute pe această eroină în lumea (încă) opulentă a burgheziei şi a nobililor decăzuţi din Torino.
Citind romanul Femei singure, te gândeşti la varianta meridională a spleen-ului, acel cheag de trăiri difuze, greu de tradus în cuvinte, dar clare prin efectul final: plictisul, apatia, despresia şi paralizia oricărei acţiuni. Asemenea unui cheag, apasă pe conştiinţa personejelor, blocând irigarea ei cu sensurile profunde oferite existenţei. Deşi au trecut prin dramele unui război, personajele descrise de Pavese rămân mondenii hedonişti, care se lăcomesc în faţa senzaţiilor plăcute, dar fără a le mai savura. Ele ştiu că se pot înfrupta fără limite din tot ce poate fi risipit fără prea multe remuşcări, de la blănuri, la călătorii pe Riviera şi petreceri oricând au chef de o companie numeroasă în care să se piardă, consumă totul din inerţie, plutind într-o agonie a plictisului frumos poleită şi acoperită de materiale preţioase, ca într-un pictorial dintr-o revistă de modă simandicoasă, în care siluete cu priviri pierdute, de fiinte inaccesibile şi decadente, sunt înconjurate de luxul văzut prin ochii celui greu de impresionat.
Petrecerile acestor oameni care au totul fără să ridice un pai, care nu cunosc trecerea timpului măsurat în griji şi calcule dedicate menţinerii unei vieţi confortabile ţi-ar fi amintit de fluturii clipei prezente din La grande belezza, doar că, în locul unui monden matur, ce nu mai ia nimic în serios, cu exceptia frumuseţii trecătoare, şi care s-a împăcat cu sine, vei avea privirea unei femei pesimiste. Perspectiva Cleliei, o croitoreasă din Torino, ce a lăsat cartierul sărac pentru atelierele din Roma, este una care transformă huzurul chefliilor din high-class-ul oraşului natal într-o galerie a depresivilor, a morţilor vii, a cucoanelor răsfăţate, dar extrem de singure, a tinerelor care, la vârsta la care ea fugea de provincialism pentru a cutreiera străzile Romei, consideră viaţa drept o povară, iar munca, un moft al celui sătul de prea mult bine, aflat în căutarea unui leac împotriva plictiselii.
Clelia este atrasă în grupul acestor mondeni apatici, dar stă la distanţă. Este observatorul venit dintr-o altă lume, ce pare atras din curiozitate şi, în acelaşi timp, scârbit, deşi nici scârba nu este trăită până la capăt, băltind în apa stătută a lehamitei cu miros de parfum scump, rămas captiv în saloanele damelor cu pretenţii. Clelia a părăsit oraşul natal Torino la bratul unui iubit ce s-a dovedit a fi o povară pentru tânăra ce dorea să cunoască toate frumuseţile Romei. Experienţa traiului în doi a învăţat-o lecţia femeii care îşi este suficientă sieşi după ce îşi descoperă o pasiune ce-i devine profesie. Dintr-o croitoreasă anonimă, ajunge o preferată a doamnelor din lumea bună, fiind trimisă de casa de modă pentru care lucra să deschidă un boutique şi în Torino, de care a stat departe mai bine de şaptesprezece ani.
Revenirea în oraşul natal o pune în faţa întregii menajerii de petrecăreţi plictisiţi şi de snobi abulici. Era sigură că toată această lume obositoare de oameni născuţi în mijlocul privilegiilor nu mai are nimic de oferit, în timp ce ea, modelul femeii de carieră a la Coco Chanel, nevoită să muncească pentru fiecare moment petrecut în afara mizeriei, găsise cheia unei existenţe demne. Le-ar fi dat ea lecţii de viaţă gâsculiţelor bogate şi teribiliste, abia ieşite din adolescenţă, deja plictisite de traiul îndestulator, dar toate certitudinile îi sunt zguduite de întâlnirea cu o tânără ce a încercat să se sinucidă chiar în hotelul unde Clelia era cazată.
Rosetta făcea parte, la rândul ei, din lumea celor fără griji (financiare), doar că era înzestrată cu darul introspecţiei, al observaţiilor adânci pe care le măcina în surdină, fără a fi înţeleasă de cineva. Nu avea cui să i se confeseze, lumea ei oprindu-se la petrecăreţii din saloanele vilelor bogate, care găseau incitant spectacolul oferit de ritualul amorului tarifat de pe strada vânzătoarelor de plăceri. La fel ca prietenii ei, Rosetta se plictisea şi avea tristeţea celor moleşiţi în mijlocul unui luxul copleşitor, la care nu putea renunţa, deşi visa la altă viaţă, la fel cum, din inerţie şi obişnuinţă, se lăsa invadată de prezenţa celorlalţi exact în momentele în care şi-ar fi dorit să fie singură, cu ea însăşi.
Romanul scris de Cesare Pavese este o petrecere unde, la început, personajele sunt încărcate de ţinute strălucitoare şi îşi dau aere de rafinament afişat ostentativ, apoi fiecare invitat îşi pune o mască angoasantă. Spre final, toţi afişează un surâs forţat şi acea zeflemea a disperatului ce vrea să asiste la propria abundenţă împrumutând mimica arogantă a celui blazat, pe care nimic nu-l mai tentează, rămânând surd chiar în faţa trepidaţiilor provocate de tragedii.
Femei singure a rămas, mai presus de toate, imaginea burgheziei italiene de după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi un portret cinic al oraşului Torino, unde s-a format şi Cesare Pavese.