La 60 de ani de la publicarea romanului Fahrenheit 451 și la 50 de ani de la prima apariție în limba română a acestui roman, editura ART ne oferă o nouă ediție a cărții în colecția sa specializată în literatură SF, Paladin, preluând traducerea consacrată a lui Petre Solomon, dar corectând-o și adaptând-o (nu prea mult, doar cât a fost nevoie după trecerea unei jumătăți de secol).

Apărută la câțiva ani după 1984 a lui Orwell, cartea lui Bradbury este tot o distopie, adică descrie un viitor sumbru. Însă între viziunea lui Orwell și cea a lui Bradbury despre modul în care va evolua lumea există diferențe majore. Orwell ne descrie o lume a sărăciei, a lipsurilor și a terorii fățișe, a propagandei nerușinate, a cultului personalitîții – adică o variantă (sigur, mai subtilă și mai performantă) a dictaturilor pe care omenirea abia le învinsese (sau pe care urma să le învingă peste câteva zeci de ani).

Lumea lui Bradbury părea stranie și fără legătură cu o realitate posibilă. Pentru că societatea distopică descrisă de acesta era una a belșugului și a progresului tehnic. Eroii săi locuiesc în case individuale elegante și comode, dispun de automobile personale, au  instalate în case echipamente electronic scumpe și sofisticate. Li se interzice un singur lucru: să citească și să dețină cărți.

Să trăiești în belșug și să nu ai voie să citești cărți? Punem pariu că trei sferturi din populația lumii (nu numai a României) ar accepta un asemenea lucru imediat și cu entuziasm?  Iar restul ar face-o după un simulacru de meditație? Și că aceia pentru care gândirea independentă și cultura reprezintă o comoară prea valoroasă pentru a o vinde pentru  un blid de mâncare sunt prea puțini pentru ca părerea lor să conteze?

Recitind pentru a nu știu câta oară romanul lui Bradbury, îmi dau seama că modul în care am perceput această carte s-a modificat substanțial de-a lungul timpului. La prima citire am fost șocat de faptul că pompierii (care, după cum spun legendele menționate de un personaj al cărții, stingeau cândva incendiile) sunt o organizație represivă, care incendiază locuințele celor care încalcă legea și dețin cărți.  Apoi, cu timpul, am început să-mi dau seama că acest roman șocant anticipa în modul cel mai logic ceea ce urma să se întâmple.

Pentru ce vor renunța oamenii la cărți? se întreabă Ray Bradbury. Pentru că acestea vor deveni din ce în ce mai multe și mai proaste, pentru că autorii nu vor mai avea curajul opiniilor, se vor teme să nu supere tot felul de minorități, care vor interveni agresiv de câte ori vor avea impresia că le sunt lezate interesele. Ca atare, nimeni nu va îndrăzni să mai aibă vreo opinie, oamenii vor deveni indiferenți și se vor mulțumi să trăiască bine.

În schimb, televiziunea – adică emisiunile de divertisment – vor deveni tot mai importante, televizoarele vor fi mari cât un perete, iar idealul gospodinelor va fi acela de a  avea câte un ecran pe fiecare perete, astfel încât să trăiască înconjurate de lumea TV pe care o adoră. Mai mult, privitorii vor deveni participanți la emisiuni, vor avea din când în când câte o replică…

Guy Montag, pompierul care este eroul principal al cărții, descoperă cu uimire că emisiunile pe care le urmărește soția sa sunt, de fapt, un îndelung șir de țipete și de certuri, fără nici o logică, și nu pricepe de ce se uită lumea la ele.

La vremea când au fost scrise aceste pagini din roman, adică în urmă cu șaizeci de ani, la începuturile televiziunii, nimeni n-a acordat atenție previziunilor lui Bradbury. Uitați-vă acum pe diferite canale ale televiziunilor din România. Ce veți descoperi? Tot felul de talk-show-uri (în care telespectatorii sunt rugați să-și dea cu părerea prin SMS) și în care, indiferent de tipul emisiunii (divertisment, politică, etc.) personaje de pe ecran se ceartă, se insultă, se bălăcăresc.  Adică ceea ce acum șaizeci de ani părea o exagerare artistică a devenit realitate. Ne-am lămurit cu toții că televiziunea reprezintă o metodă extrem de eficace de manipulare a maselor, de ținere a acestora sub control – adică un instrument important pentru instaurarea unei dictaturi care se manifestă puțin vizibil, fără a fi mai puțin eficientă. Și nu-i de mirare că numărul celor care citesc e din ce în ce mai mic și se va reduce curând până când amatorii de literatură vor fi considerați niște ciudați periculoși, care ar merita să ardă, cu cărțile lor cu tot…

Am vrut să vă spun doar că romanul lui Bradbury e o carte extrem de inteligentă și, în același timp, foarte captivantă. Chiar dacă n-am pomenit nimic de intriga cărții (vă las s-o descoperiți singuri, merită efortul) vă garantez că-i pe măsura renumelui autorului.