Astăzi este cea de-a 70-a aniversare a eliberării prizonierilor de la Auschwitz – e o zi potrivită să ne amintim despre toate ororile săvârșite în numele unui așa-zis viitor mai bun. E și momentul ideal pentru o lectură spcială: Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supraviețuit Holocaustului. Autoarea, Helga Hošková‑Weissová, trăiește și astăzi la Praga, fiind unul dintre puţinii copii de la Theresienstadt care au supravieţuit războiului.
S‑a născut pe 10 noiembrie 1929, la Praga. Tatăl ei, Otto Weiss (1898 — 1944, Auschwitz), provenea din orașul Pardubice și lucra în Praga ca funcţionar la banca Länderbank din Piaţa Republicii. Mama ei, Irena (1906 — 1990), născută Fuchsová, absolvise o școală de croitorie. Provenea din Smíchov și la Marile Sărbători mergea cu Helga la sinagoga din cartier.
La vârsta de zece ani, când era în clasa a patra, Helga a fost eliminată din școală din motive de rasă, la fel ca și ceilalţi copii evrei. O vreme a participat la niște cercuri de studiu organizate pentru copii în apartamente particulare de către comunitatea evreiască și a încercat să‑și completeze pregătirea intelectuală prin studiu și lectură individuală. Dar de educaţia ei s‑a ocupat mai ales tatăl, care i‑a încurajat pasiunea pentru desen și creaţia literară. La fel ca mulţi alţii, în perioada de izolare forţată, și Helga a început să ţină un jurnal în care comenta tot mai numeroasele măsuri antievreiești și interdicţii care afectau viaţa întregii familii. La o lună după ce împlinise doisprezece ani, pe 7 decembrie 1941, pictoriţa a fost convocată să participe, împreună cu părinţii, la unul dintre primele transporturi către Theresienstadt. Și‑a pus în bagaj jurnalul, creioanele colorate, acuarelele și blocul de desen. După sosirea la Theresienstadt, familia a fost separată: Helga și mama au fost trimise împreună cu celelalte femei în cazarma Dresda, iar tatăl, în cazarma Ţara Sudeţilor (mai târziu a locuit în clădirea numită „Soarele“). De‑abia după șapte luni, adică din iulie 1942, li s‑a permis din nou să se întâlnească. Dar în perioada aceea ea s‑a mutat în căminul de fete L 410, unde a locuit cu fete de vârsta ei în camera 24.
Familia Weiss a rămas la Theresienstadt până în toamna anului 1944, când a început organizarea transporturilor de lichidare. Pe 1 octombrie, tatăl Helgăi a fost trimis într‑un transport pentru bărbaţi, care urmau, chipurile, să fie duși la muncă; nu a încercat să evite deportarea; „Dacă nu plec eu, pleacă altul în locul meu“, a spus el. Trei zile mai târziu, a fost deportată și Helga, împreună cu mama ei, cu un transport către răsărit. În câteva zile au ajuns la Auschwitz și s‑au aflat pe rampă faţă în faţă cu dr. Mengele. Au trecut amândouă printr‑o selecţie și, după ce au rămas zece zile în infernul de la Auschwitz, au fost deportate la Freiburg, lângă Dresda, secţie a lagărului de la Flossenbürg, pentru a lucra într‑o uzină de avioane. Aici, condiţiile erau ceva mai bune, în ciuda frigului, a foamei neîntrerupte și a muncii de sclav din uzină. Singura lor alinare erau raidurile aeriene aliate, imaginea maselor de refugiaţi germani și zgomotele exploziilor anunţând apropierea frontului. De aici, Helga și mama ei au fost evacuate la jumătatea lui aprilie 1945, în vagoane descoperite pentru cărbuni. Călătoria, în timpul căreia n‑au primit aproape nimic de mâncat și de băut, le‑a dus prin orașele cehe Most, Plzeň, Klatovy și České Budějovice, către Mauthausen, și a durat șaisprezece zile. Au fost închise într‑un lagăr de ţigani și eliberate de armata americană pe 5 mai 1945, când se aflau la limita totalei epuizări. Înaintea deportării la Auschwitz, Helga și‑a ţinut desenele și jurnalul la un loc cu poeziile tatălui său, la unchiul său Josef Polák, care le‑a zidit în cazarma Magdeburg, împreună cu celelalte documente. În acest fel, desenele au rămas laolaltă, iar după război Helga le‑a primit înapoi. În condiţiile de la Auschwitz, Freiburg și Mauthausen, i‑a fost imposibil să scrie sau să deseneze ceva. Toate evenimentele de după plecarea din Theresienstadt au fost completate în jurnal și surprinse în schiţe de către Helga de‑abia după întoarcerea la Praga din 21 mai 1945.
Iată câteva mici fragmente din Jurnalul Helgăi, în exclusivitate pentru BookMag:
Nici nu mai pot să scriu, așa îmi tremură mâna, când mă gândesc la cele întâmplate. Dacă n‑aș fi văzut cu propriii mei ochi, n‑aș fi crezut că astăzi, în secolul al XX‑lea, sunt posibile asemenea lucruri. De dimineaţă ne‑au ordonat să închidem toate ferestrele. Ne așteptam să se întâmple ceva. Știam că în spatele clădirii Ústí nad Labem construiseră o spânzurătoare. În jurul orei nouă am văzut (căci se poate vedea și prin ferestrele închise) cum un mic grup se îndrepta către clădirea Ústí nad Labem. În faţă și în spate erau SS‑iști, iar între ei se aflau nouă băieţi purtând pe umeri lopeţile cu care urmau să‑și sape mormintele. Nouă condamnaţi la moarte. Ce fapte îngrozitoare au comis flăcăii ăștia, pentru a primi o pedeapsă atât de crudă? Aveau douăzeci de ani, poate nici atât, și le trimiseseră niște scrisori mamelor lor. Că le scriseseră pe ascuns? Cum altfel să le scrie, când era interzis să ai legături cu cei de acasă? De aceea au fost executaţi. De ce să nu fie posibil? În ziua de azi orice e posibil.
Știu cât pot fi nemţii de cruzi și de barbari, dar astăzi cruzimea lor a atins apogeul. Ne promiseseră că duminică putem merge să ne vizităm taţii. Așteptam cu nerăbdare acest eveniment, la fel ca și tăticii, care ne pregăteau un concert festiv de bun venit. Doamne, dar cum altfel, era pentru prima dată când puteam să‑i vizităm oficial. Coloana noastră trebuia să pornească la ora două. Încă de la ora douăsprezece, curtea era plină de copii spălaţi, pieptănaţi și îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Doar faptul de a‑l vizita pe tati era pentru noi o sărbătoare. Apoi a venit ordinul de a ne întoarce în camere. Nu se mai merge la cazarma Magdeburg. Apăruse printre noi un caz de scarlatină, cică voiau să evite răspândirea bolii. Am încercat să protestăm, dar fără succes. Așa că ne‑am întors în camerele noastre cu capetele plecate. Așadar, această zi atât de dorită și îndelung așteptată s‑a sfârșit cu dezamăgire și lacrimi. De la tati am primit o scrisoare în care îmi spunea cum se pregătiseră taţii pentru sosirea noastră și cât o așteptaseră. Poate că ne vor permite să‑i vizităm duminica viitoare.
Ne împart în două grupuri. Cei bătrâni și mamele cu copii mici merg la stânga, iar ceilalţi spre dreapta. „Nu vă declaraţi bolnavi“, se repetă încontinuu în jurul nostru cu glas scăzut, „toţi sunteţi sănătoși tun“, șoptește chiar acum în spatele meu unul dintre cei în uniforme de deţinuţi. Trebuie să fie ceh. Cei dinaintea noastră se mișcă, în curând ne va veni și nouă rândul. Numai de m‑ar lăsa împreună cu mami… Sper să nu ne despartă, dacă anunţăm că suntem o familie. Sau poate ar fi mai bine să nu le spunem că suntem mamă și fiică? Aproape c‑ar fi mai bine așa, poate că dacă află că suntem o familie, ne vor separa intenţionat. Despart și mame de copiii lor. Pe fata aceea o cunosc, ea merge la dreapta, iar mama ei la stânga. Dar femeia e destul de bătrână, are părul cărunt. Mami arată tânără. Dar… eu nu arăt prea copilă? Poate‑au să mă întrebe câţi ani am. Să le spun adevărul? Cincisprezece ani este prea puţin, pe mine mă vor trimite la stânga și ne vor despărţi. Mai bine le spun că am optsprezece ani. Oare arăt de optsprezece ani? Cred că da, sigur mă vor crede. Rândurile înaintează repede, cei cinci din grupul dinainte au ajuns deja. Doamne, Dumnezeule, te rog, fă să rămân cu mami, să nu ne trimită pe fiecare în altă parte. Încă două persoane, apoi urmăm noi. Doamne, dar dacă mă întreabă în ce an m‑am născut? Repede, dacă m‑am născut în ’29, am cincisprezece ani, așa că, dacă am optsprezece… ’29, ’28, ’27, așadar în ’26. Mami a ajuns deja în faţa ofiţerului, a trimis‑o în partea dreaptă. Doamne, Dumnezeule, fă să rămânem împreună! „Rechts!“, urlă la mine bărbatul și îmi indică direcţia cu degetul. Slavă Domnului, suntem în același grup. Mulţumescu‑Ţi Ţie, Doamne, că lucrurile au ieșit atât de bine!
Ne‑am oprit ca să ne numere. Ultimele minute când mai respirăm aerul libertăţii. Peste câteva minute, poate peste cinci, peste zece, se va închide în urma noastră această poartă imensă. Și apoi…?
Soarele care apune ne luminează din spate, un vânticel trece ușor prin iarba verde și proaspătă. Aici traversează cărarea un gândăcel și ceva mai departe un fluture s‑a așezat pe o floare. Niciodată n‑am realizat cât de mult iubesc această lume. Cât m‑am bucurat de ea? Cincisprezece ani, dintre care trei și jumătate în lagăr. Și acum, când îmi făceam atâtea planuri, acum, când de‑abia încep cu adevărat să trăiesc…
Pornim. Poarta se deschide larg și așteaptă. Acum probabil că mă vor despărţi de mami. Poate că mergem direct în camera de gazare. „Mami, îţi mulţumesc pentru tot și, dacă‑l vezi pe tati, iar eu nu mai apuc să‑l văd, spune‑i că‑i mulţumesc și lui. Mulţumesc pentru tot.“ Un ultim sărut, apoi ne‑a înghiţit poarta cea mare. „Doamne, nu ne părăsi…“
Nu dorm, sunt trează. Stau dincolo de sârmele lagărului ţigănesc, iar sus, în turnul de la Mauthausen, flutură steagul alb! Steagul păcii!
Lagărul Mauthausen s‑a predat, pentru noi a venit pacea. „PACE“, îmi repet și fiecare nerv din trup îmi vibrează ca o strună sub impulsul acestui cuvânt. Picioarele mi‑o iau singure la fugă. Mă întorc alergând la locul nostru, sunt plină de noroi, fiindcă am ieșit în ciorapi din baracă. Mami se ridică — de unde o fi având atâta putere? — îmi încolăcesc braţele de gâtul ei și, printre săruturi, rostesc ca în delir acest cuvânt la care am visat atâţia ani. Cuvântul pe care l‑am tăinuit în cele mai ascunse colţuri ale fiinţei noastre și pe care ne‑am temut să‑l rostim cu glas tare. Acest cuvânt sfânt, care conţine atâtea lucruri incredibil de frumoase: libertate, sfârșitul tiraniei, al mizeriei, al sclaviei, al foamei. Astăzi le pot rosti cu glas tare, fără frică, azi visul ni s‑a împlinit. Glasurile răsună și oamenii repetă ca într‑un extaz febril: PACE, PACE, PACE… Mi se pare că totul în jurul meu cântă. Pădurea, natura — chiar și baraca mi se pare mai primitoare, am chef să dansez și să chiui. Am reușit, am ajuns la sfârșitul războiului. Am supravieţuit. ESTE PACE.