Floarea pasiunii este o carte mică, subţire, fragilă. Este opera delicată şi parfumată a unei femei, cu un suflet eleno-italian, care a trăit acum un secol şi mai bine şi care a transpus pe hârtia vremii umbrele altor femei, intrându-le în gânduri şi în inimă.

Proza ei scurtă miroase puternic a trecut. Fără să miroasă, însă, a mucegai. Matilde Serao vorbeşte despre iubirea non-iubire, despre sacrificiu, despre iubirile negate şi îngropate de vii, despre datoria regăsită în majoritatea căsniciilor ratate, despre pasiuni secrete şi interzise, despre trădări şi infidelitate, despre rolul şi statutul femeii în societatea italiană.

Dar şi despre unde ne împinge uneori sărăcia, disperarea, obligaţiile unei lumi în care noi, cei de azi, nu am trăit, dar pe care o putem pipăi, ca printr-o pânză transparentă, în scrierile italiencei.

Matildei Serao îi plac descrierile, detaliile, personajele atent desenate din cuvinte. Trăsăturile lor aduc emoţie, iar chipurile lor se formează în faţa ochilor cititorului, totul e foarte vizual şi foarte uşor de plasat într-un film.

Cu toate acestea, şocul vine din faptul că scrisul autoarei este foarte modern, ştie să şantajeze emoţional exact atunci când trebuie, unde trebuie. Numai epoca este, de fapt, una trecută. Emoţiile, durerile şi exaltarea sunt la fel de actuale şi de fireşti ca toate dimineţile şi amurgurile lumii.

E ceva întunecat şi puternic în poveştile Matildei Serao, ceva care te trage înăuntru, te vrăjeşte în sens benign şi malign. Inventează situaţii ciudate, unde cuvântul „moarte”, de pildă, este la fel de prezent ca însăşi răsuflarea vieţii, fără să deranjeze prea tare, în afara unui fior subtil pe spinare.

Serao le tratează pe toate prea uşor, pe undeva, prea natural, odihnitor în zbuciumul şi suferinţa eroilor şi eroinelor ei. E tragismul absolut normal al sufletelor care, pe acest pământ, nu-şi găsesc liniştea, deşi o caută şi-n soţi, dar şi în amanţi deopotrivă. Fiecare poveste e presărată din plin cu moarte, cu moartea firească, nu se supără nimeni pe ea şi nici nu aruncă aiurea cartea cât colo. E o învăţătură a finalului şi a cercului care se închide, după ce stă larg şi nepermis de deschis.

Cartea te lasă cu întrebări asupra dragostei, te lasă cu îndoieli profunde. Pe care, oricum, ar fi trebuit să le ai de mai dinainte. Te trezeşte după zeci şi zeci şi zeci de ani. Cartea aceasta este un zombie, iar tu trebuie să-l înţelegi aşa cum se cuvine. Nu e o poveste de adormit oamenii mari. Este o poveste, de fapt mai multe, de trezire la realitate.