În Simţul stilului. Ghid de scriere pentru oamenii inteligenţi din secolul 21, această carte distractivă și instructivă, Pinker regândește ghidul de utilizare a limbii în funcție de exigențele secolului XXI. În loc să deplângă declinul acesteia, să ne plictisească cu poveștile despre lucrurile care îl scot din sărite sau să recicleze edicte false din manualele de acum o sută de ani, Pinker aplică observații pătrunzătoare din științele limbajului și ale minții, provocându-ne să creăm o proză clară, coerentă și elegantă.

simtul-stilului-steven-pinker-editura-publicaCartea este plină de exemple de proză modernă nemaipomenită sau, dimpotrivă, înfiorătoare și, evitând tonul mustrător și gusturile spartane ale manualelor clasice, ne arată modul în care arta scrierii poate fi o formă de măiestrie delectabilă și un subiect intelectual fascinant, de sine stătător. Simțul stilului se adresează scriitorilor de toate felurile și cititorilor interesați de litere și literatură și  curioși cu privire la modurile în care științele minții pot ilumina felul în care limba funcționează cel mai bine. Și da, ne trebuie astfel de lucrări care să ne amintească faptul că o exprimare elegantă este un mare avantaj în orice situație. Iată un fragment în exclusivitate din Simţul stilului. Ghid de scriere pentru oamenii inteligenţi din secolul 21, pledoaria lui Steven Pinker pentru eleganța în scris.

 

”Stilul contează încă, din cel puțin trei motive.

În primul rând, le permite scriitorilor să‑și transmită mesajul, scutindu‑i pe cititori să‑și risipească prețioasele momente petrecute pe pământ descifrand o proză opacă. Atunci când efortul dă greș, rezultatele pot fi catastrofale – după cum se exprimă Strunk și White: „Moartea pe autostradă cauzată de un indicator rutier prost formulat, inimi frânte în rândurile îndrăgostiților din pricina unei fraze așezate unde nu trebuie întro scrisoare bine intenționată, suferința unui călător care se așteaptă să fie întampinat la gară, dar nu este, din cauza unei telegrame neglijente“. Guvernele și corporațiile au descoperit că mici îmbunătățiri în claritate pot preveni un număr imens de erori, frustrare și risipă și în numeroase țări limbajul clar este lege.

În al doilea rând, stilul câștigă încrederea. Dacă cititorii văd că unui scriitor îi pasă de consecvență și acuratețe în proza sa, vor fi convinși că scriitorului îi pasă de aceste virtuți și în realitatea la care nu au acces atât de ușor. Iată cum explică un director din domeniul tehnologic de ce respinge CV‑urile de angajare cu greșeli gramaticale și de punctuație: „Dacă cineva are nevoie de mai mult de 20 de ani pentru a observa cum se utilizează it’s corect, aceasta nu este o curbă de învățare care să mă facă să mă simt în largul meu“. Iar dacă asta nu este suficient pentru

a te determina să îți îmbunătățești scrisul, ia în considerare descoperirea făcută de site‑ul de matrimoniale OkCupid, care arată că gramatica și ortografia deficitare într‑un profil „sunt moartea pasiunii“. După cum spunea un client: „Dacă încerci să te întâlnești cu o femeie, nu mă aștept la o proză cu înflorituri, ca a lui Jane Austen. Dar nu încerci să pășești cu dreptul?“.

Nu în ultimul rând, stilul adaugă frumusețe lumii. Pentru un cititor cultivat, o propoziție alertă, o metaforă impresionantă, o remarcă spirituală, o întorsătură elegantă a frazei se numără printre cele mai mari plăceri ale vieții. Și, după cum vom vedea în primul capitol, această virtute complet nepractică a unei scrieri bune este punctul în care trebuie să înceapă efortul practic de a stăpani scrisul de calitate.

„Educația este un lucru admirabil“, scria Oscar Wilde, „dar este bine să ne amintim din când în când că nimic din ceea ce merită știut nu poate fi predat“. În momente întunecate, în timp ce scriam această carte, m‑am temut că Wilde ar putea avea dreptate. Când i‑am întrebat pe câțiva scriitori consacrați ce manuale de stil au consultat în perioada uceniciei, cel mai frecvent răspuns pe care l‑am primit a fost „niciunul“. Scrisul, au spus ei, a venit de la sine.

Aș fi ultima persoană care să se îndoiască de faptul că scriitorii buni sunt binecuvântați cu o doză înnăscută de fluență sintactică și memorie a cuvintelor. Dar nimeni nu se naște cu abilități de compoziție în engleză per se. Poate că aceste abilități nu provin din cărți despre stil, dar trebuie să vină de undeva. Acest undeva este scrierea altor scriitori. Scriitorii buni sunt cititori pasionați. Au absorbit un repertoriu vast de cuvinte, expresii, construcții, figuri de stil și trucuri retorice și, odată cu ele, o sensibilitate cu privire la felul în care se atrag și se resping acestea. Acesta este „auzul“ greu de definit al scriitorului iscusit – simțul tacit al stilului, referitor la care orice carte onestă despre stil, pe urmele lui Wilde, mărturisește că nu poate fi predat explicit. Biografii marilor autori încearcă întotdeauna să afle ce cărți au citit subiecții lor cand erau tineri, deoarece știu că aceste surse dețin cheia către dezvoltarea lor ca scriitori.

Nu aș fi scris această carte dacă nu aș fi crezut, contrar lui Wilde, că multe dintre principiile stilului pot fi, într‑adevăr, predate. Dar punctul de plecare pentru a deveni un scriitor bun este să fii un cititor bun. Scriitorii își dobândesc tehnica reperând, savurând și reconstituind exemple de proză bună. Scopul acestui capitol este să furnizeze o idee despre cum se realizează acest lucru. Am ales patru pasaje din proza secolului XXI, diverse ca stil și conținut, și voi gândi cu voce tare, încercând să ințeleg ce le face să funcționeze. Intenția mea nu este să onorez aceste pasaje, ca și cand aș acorda un premiu, nici să le pun în evidență ca pe niște modele pe care să le urmezi. Ci să ilustrez, urmând fluxul conștiinței mele, obiceiul de a zăbovi asupra scrierii bune oriunde am găsi‑o și de a reflecta asupra a ceea ce o face să fie bună.

Savurarea prozei bune nu este doar o modalitate mai eficientă de a dezvolta o vocație de scriitor, la fel cum nu are de‑a face cu respectarea unui set de reguli; este ceva mult mai atrăgător. Numeroase sfaturi despre stil sunt austere și critice. Un bestseller recent susținea că are o „toleranță zero“ pentru greșeli și etala cuvintele groază, satanic, înspăimantător și standarde în cădere pe prima pagină. Manualele clasice, scrise de englezi înțepați și de yankei inflexibili, încearcă să elimine toată distracția din scris, rugându‑l stăruitor și îndârjit pe scriitor să evite cuvintele neobișnuite, figurile de stil și aliterația jucăușă. Un celebru sfat al acestei școli întrece măsura, trecând de la îndârjire la infanticid: „Ori de cate ori simțiți impulsul de a face rău unei bucăți excepțional de reușite dintr‑o scriere, supuneți‑vă – din toată inima – și ștergeți‑o înainte de a trimite manuscrisul la tipar. Ucideți‑vă odoarele“.

Un scriitor aspirant poate fi iertat pentru convingerea că, atunci cand învață să scrie, e ca și cum ai negocia o cursă de obstacole la instrucția militară, cu un sergent care strigă la tine la fiecare pas greșit. De ce nu ne‑am gandi in schimb la scris ca la o formă de măiestrie delectabilă, precum gătitul sau fotografia? Perfecționarea meșteșugului este o vocație de o viață, iar greșelile fac parte din joc. Deși calea spre mai bine poate fi facilitată prin lecții și cultivată prin practică, trebuie mai întâi să fie stimulată de delectarea cu capodoperele maeștrilor și dorința de a te apropia de excelența acestora.

„Vom muri și asta ne face să ne numărăm printre cei norocoși. Majoritatea oamenilor nu vor muri pentru că nu se vor naște niciodată. Oamenii potențiali care ar fi putut fi aici în locul meu, dar care de fapt nu vor vedea niciodată lumina zilei, depășesc firele de nisip din Arabia. Cu siguranță, printre aceste fantome nenăscute se numără poeți mai mari decât Keats și oameni de știință mai importanți decât Newton. Știm asta deoarece setul de oameni posibili permis de ADN‑ul nostru depășește cu mult setul de oameni existenți. Strecurându‑ne prin ghearele acestor șanse stupefiante, eu și dumneavoastră, în banalitatea noastră, suntem cei care ne aflăm aici“.

În randurile de deschidere ale cărții sale Unweaving the Rainbow, Richard Dawkins, ateu intransigent și neobosit susținător al științei, explică de ce perspectiva sa asupra lumii nu distruge, cum se tem romanticii sau spiritele religioase, sentimentul de uimire sau apreciere a vieții.

Vom muri și asta ne face să ne numărăm printre cei norocoși. Scrierile bune încep în forță. Nu cu un clișeu („Din zorii omenirii“), nu cu o banalitate („Recent, savanți sunt din ce în ce mai preocupați de chestiunea…“), ci cu o observație plină de miez, care stârnește curiozitatea. Cel care citește Unweaving the Rainbow deschide cartea și este izbit în față de reamintirea celui mai cumplit fapt pe care îl cunoaștem, urmat de o elaborare paradoxală. Suntem norocoși pentru că vom muri? Cine nu ar vrea să afle cum va fi soluționat acest mister? Brutalitatea paradoxului este amplificată de ritm și metrică: cuvinte scurte, simple, o silabă accentuată, urmată de șase picioare iambice.

Majoritatea oamenilor nu vor muri niciodată. Concluzia paradoxului – că un lucru rău, moartea, implică un lucru bun, faptul că am trăit – este explicată prin construcții paralele: nu vor muri niciodată… nu se vor naște niciodată. Următoarea propoziție reafirmă contrastul, tot într‑un limbaj paralel, dar evită plictisul repetării cuvintelor prin juxtapunerea unor expresii familiare care au același ritm: (ar fi putut) fi aici in locul meu… ar fi putut vedea lumina zilei

firele de nisip din Arabia. O sugestie poetică, mai adecvată grandorii pe care Dawkins urmărește să o invoce decat un adjectiv incolor precum masiv sau enorm. Expresia este salvată de clișeizare prin varianta aleasă (firele de nisip, în loc de nisipuri) și prin vagul exotism pe care îl emană. Sintagma nisipurile Arabiei, deși comună la începutul secolului al XIX‑lea, și‑a pierdut popularitatea de atunci și nici măcar locul nu mai este numit în mod obișnuit Arabia; ne referim la el folosind denumirea Arabia Saudită sau Peninsula Arabică.

…fantome nenăscute. O imagine vie pentru a reda noțiunea abstractă a combinației matematic posibile de gene și o reorientare subtilă a unui concept supranatural pentru a susține un argument naturalist.

…poeți mai mari decat Keats și oameni de știință mai importanți decât Newton. Structurile paralele sunt o figură de stil puternică, dar după moarte și naștere, după a fi aici în locul meu și a vedea lumina zilei, sunt mai mult decat suficiente. Pentru a evita monotonia, Dawkins inversează structura unuia dintre versurile acestui cuplet. Sintagma face aluzie la o altă meditație despre geniul neîmplinit, Elegie scrisă întrun cimitir de țară a lui Thomas Gray: „Sau poate doarme‑aici vreun Milton mut“.

Strecurândune printre ghearele acestor șanse stupefiante. Expresia invocă ghearele amenințătoare ale unui prădător, subliniind recunoștința noastră pentru faptul că suntem în viață: pentru a ne naște, am scăpat ca prin urechile acului de o amenințare fatală, și anume probabilitățile mari de a nu ne naște. Cât de mari? Toți scriitorii se confruntă cu provocarea de a găsi un superlativ în fondul lexical englez care nu a fost secătuit de hiperbolă și utilizare abuzivă. Strecurândune printre ghearele acestor șanse incredibile? Strecurândune printre ghearele acestor șanse copleșitoare? Nu prea. Dawkins a găsit un superlativ – a stupefia, a te lăsa prostit – care are încă puterea de a impresiona.

Scrierile bune pot răsturna modul în care este percepută lumea, precum conturul din manualele de psihologie, care oscilează între o cupă și două fețe. În șase propoziții, Dawkins a răsturnat felul în care ne gândim la moarte, expunând aprecierea față de viață a unui raționalist în cuvinte atât de mișcătoare, încât mulți umaniști pe care îi cunosc au cerut să le fie citite la înmormântare.”