”Călătoria în timp există. Muşcă din biscuitul ăsta şi ai ajuns în 1987, intră în labirintul de sub calea ferată suspendată şi eşti în 1956, vorbeşte cu bătrâna asta şi eşti în 1945, ascultă melodia astălaltă şi anul este 1998. (…) Mongolia, deşi în Asia, este mai degrabă o ţară balcanică, un Mordor amuzant de unde au plecat în lume hunii, turcii şi hoardele lui Ginghis. În Mongolia, secolul XXI nu a ajuns, te plimbi într‑un spaţiu la fel de nomad ca locuitorii lui, o țară întreagă alergând haotic între 1300 şi 1980. Cum ţi‑o fi norocul. Deşi filmele, cultura pop şi avangardismul tehnologic dau sentimentul că Japonia şi Coreea sunt plasate mult în viitor, realitatea de pe teren e diferită. Ambele ţări s‑au refăcut galopant după traume incredibile şi progresul lor a luat o formă de evantai.” – așa începe Splendidul loc al fericirii supreme, cel mai recent volum al Ralucăi Feher. O carte despre Mongolia, Coreea și Japonia. Un roller-coaster de culori, senzații, experiențe, meditații, comparații și sentimente.

Pentru că acesta este stilul autoarei – te duce într-un loc despre care știi sau nu ce apare de zeci de ani în ghidurile turistice și te invită pe ușa din dos. Ca să vezi realitatea. Viața grea a mongolilor din deșert, sărăcia lor mândră, patriotismul liric al bețivilor din cârciumi, răsăriturile spectaculoase. Cameleonismul coreenilor, straniile lor marote, amalgamul de tradiție și inovație, totul într-o lumină de neon zăpăcitor. Curiozitatea japonezilor, delicatețea lor socială, reziliența lor, fantasticele temple și traseele neumblate de turiștii cu cărțulie lucioasă în brațe. Mai multe o las pe ea să vă spună:

 

Avem o controversă: eu zic că tu scrii travel memoir, tu zici că scrii literatură. De ce ți se pare travel memoir-ul mai mic decât literatura, care e de fapt atotcuprinzătoare?

Hahahaha, de-am avea doar o controversă. Cred că eticheta travel memoir folosită la un popor care pupă moaște și își dorește casă pe pământ te anulează ca scriitor. Brusc ești băgat în găleata ălora de au bani și sunt și un pic cucu încât se duc să sufere prin cine știe ce colț uitat de lume, la “primitivi” cum ar zice maică-mea. Devii cetățeanu care are snoave din străinătățuri: ia mai zi-o pe aia cu țanțaru care te-a înțepat și ți-a lăsat o larvă în burtă sau pe aia cu Cehov și taximetristul argentinian. Ești circul ambulant și nu ai cum să ai anvergură literară când ești femeia cu barbă.

 

Prima însemnare de călătorie – care a fost, când, cum, de ce ai avut impulsul de a nota ce vezi/simți?

Cred că a fost în Belize, în anul 2005. Aveam o agendă, deci trebuia umplută. Eu sunt un animal politic și curios, vorbisem cu un ghid despre politică, narcoși, USA și probleme ecologice și așa m-am apucat să notez lucrurile astea. Dar înainte de carnețelul din Belize, primele notițe de călător sunt cele de pe vremea când eram corespondent de război, în 1999.

 

De ce îți place să scrii cărți despre locurile pe care le vizitezi? De ce nu și despre publicitate, politică, activism social…?

Hm. Păi eu cred că scriu despre lucrurile astea toate. Fiecare călătorie mă aruncă mereu în căldarea comparațiilor. Noi de ce nu avem politicieni așa, noi de ce nu avem activiști de aștia, noi de ce nu avem publicitate așa? Mă rog, asta cu publicitatea e subțire. Nu mă interesează prea tare subiectul, cred că este doar o meserie, ca aia de chelner sau de șofer de TIR, e adevărat că spune multe despre tradiții, simțul estetic, morala și dinamica societății care o emite, mai mult decât modul în care ești servit la masă, dar nu este un subiect atât de grozav încât să merite să îi dedici o carte.

 

Cum îți alegi următoarea destinație și cum te pregătești pentru călătorie? 

Sunt locuri în care visezi să mergi de când erai mic, de când ai citit Jules Verne, de când ai evadat cu Papillon. Sunt locuri care cresc în tine la maturitate, după alte lecturi, după întâlniri stranii cu oameni care îți schimbă traiectoria. Sunt locuri în care ajungi întâmplător. Sunt locuri în care ajungi pentru că trebuie.

Eu nu aș vrea să merg peste tot. Nu aș merge în Arabia Saudită și nici în Afganistan sau Pakistan. În general nu aș merge în locuri în care eu, ca femeie, să mă simt oropsită sau chiar în pericol. Am fost în Maroc, în Casablanca, acum vreo 10 ani. Era o cafenea unde mi-am făcut vânt și am intrat inocentă și am fost scoasă în șuturi de proprietar și de clienți, pentru că era o cafenea doar pentru bărbați. Nu mi-a fost bine și deși în afară de episodul ăsta, restul Marocului a fost prietenos, am rămas așa cu un gust neplăcut pentru țările în care femeile nu au voie să intre în cafenele.

Ok, o să spui că și în Marea Britanie sunt cluburi care și acum interzic femeilor apartenența și poate ai dreptate că urme de sexism, macism și misoginism au rămas chiar și în cele mai rafinate civilizații. Dar violența cu care am fost alungată în Maroc, ca un câine sau ca un pui de cerșetor care bate la cap clienții prăvăliei, mi se pare hallmarkul țărilor cu imaginație săracă, incapabile să interpreteze Coranul decât într-o formă agresivă la adresa femeilor. Și eu nu vreau să văd de aproape așa ceva.

 

Cauți ceva anume în fiecare loc pe care îl vizitezi?
Fiecare loc este învelit în plastic de către turismul actual, ca o carte țiplată pe care nu o poți deschide. Caut să rup plasticul ăsta stânjenitor, să vorbesc cu localnicii, să înțeleg ce face președintele, dacă e corupție, ce-i mână pe oameni în luptă, ce vor de la și pentru copiii lor, dacă ar emigra, dacă înainte a fost mai bine sau mai rău, care sunt miturile lor, ce mănâncă de Crăciun, ce jurăminte își fac la nuntă. Caut să răsfoiesc locul, nu să îl înghit așa, ca un pelican flămând. Uneori reușesc, uneori ntz. Îmi amintesc că Vietnamul m-a frustrat teribil pentru că bariera lingvistică era enormă și pentru că ei ieșiseră alaltăieri din comunism și te vedeau pe tine, turistul vestic, ca pe o fripturică pe picioare.  Nu aveau chef de conversație, ci doar să îți vândă ceva. Puteau să vândă conversație, dar iată că nu au înțeles asta.

 

În Splendidul loc al fericirii supreme vorbești despre Japonia, o țară pe care ai vizitat-o de două ori, în 2007 și 2015. De ce te-ai întors acolo?

Pentru că prima oară m-am dus cu ghidul de buzunar după mine, o greșeala pe care după 2011-2012 și America dezgolită de la brâu în jos nu o mai fac. Pentru că în 2007 am văzut doar ceea ce au vrut cei care au scris ghidul să văd și, la un moment dat, ca în Truman Show, bărcuța mea s-a înfipt în orizontul de mucava și mi-am dat seama că este altceva în spatele acestei imagini pictate de băieții cu ghidul. Dar atunci, în 2007, nu mai aveam timp să văd ce, așa că atunci când mi-am permis, m-am întors cu un târnacop și o secure și am dat iama în zidul de mucava.

 

Ce-ai aduce în România din Mongolia, Coreea și Japonia, cele trei țări din Splendidul loc al fericirii supreme?
Din Mongolia aș aduce inocența bețivilor patrioți, din Coreea aș aduce hărnicia și splendida lor putere de a se reinventa și din Japonia aș aduce oamenii, multi, zeci și sute de mii de oameni, la grămadă.

 

Spune-mi unde ți-ai plăcut de-ai murit și unde nu te-ai mai întoarce nici cu mitraliera la cap?
Argentina, Japonia, Coreea, Belize, Thailanda, coasta de vest a USA, Uruguay, Antarctica, Islanda, Goa, Maroc, Cambogia, Italia, Svalbard în Norvegia, Galapagos, Portugalia, Turcia – astea mi-au plăcut între 70 și 99,98%.

Nu am nicio țară unde am fost și nu m-aș întoarce, am însă două orașe unde nu m-aș duce, deși aș face-o probabil dacă îmi pui mitraliera la tâmplă. Stone Town în Zanzibar și New Delhi, India. Nu din aceleași motive. În primul am stat două ore sub privirile pline de ură ale localnicilor care vindeau la chioșcuri cd-uri cu execuția lui Saddam Husein. În al doilea am stat o săptămână într-o combinație de poluare, jeg și uimire că un oraș de dimensiunile lui Delhi, cu mii de hiperbogătași, poate să implodeze și să se surpe, căzând în el însuși și lăsând în urmă un munte de gunoi, eșapament și nici măcar o fărâmă de speranță.

 

Am remarcat că întotdeauna mai e cineva cu tine în aceste călătorii. E vreun loc pe lumea asta în care te-ai dus sau te-ai duce singură?
Nu mi-ar plăcea. Deși urăsc orice sport de echipă, sunt un călător de echipă. Pasez replici, trimit impresii cu rever, cineva trebuie să fie acolo, să îmi dea mingea înapoi. Nu funcționez singură.

 

Te-am provocat recent să te gândești  și la altă zonă literară, de exemplu ficțiunea. Ce-ai decis?
Io zic că da. Dar nu cred că sunt capabilă să scriu roman, poate povestiri scurte sau jurnal, ceva tip Pessoa? Mă visez?