Istanbulul devine un alter-ego pentru Orhan Pamuk, un oraş transformat de proiecţiile, visurile şi emoţiile care i-au însufleţit fiecare cotlon. Orhan Pamuk este îndrăgostit de un Istanbul personal, mitic si enigmatic, un oraş care i-a inspirat pe iubitorii de comori exotice, pe artiştii romantici.
Istanbul este o carte înşelătoare. Te aştepţi să găseşti un ghid neconvenţional, încărcat de lirismul unui artist, dar esti întâmpinat chiar amintirile familiei Pamuk. Fotografiile din 
albumul vechi, alături de imaginile unei lumi aflate într-o continuă devenire, te surprind la fiecare pagină. Vei avea în faţă impresiile şi mărturiile scriitorului născut în mijlocul unui oraş cuprins de nostalgie. Era nostalgia oamenilor care au tânjit după faima Imperiului Otoman, privind arhitectura spectaculoasă, răsărită pe malul Bosforului.
Orhan Pamuk şi-a petrecut copilăria jucându-se în conacele otomane lăsate în paragină. Ruinele, încăperile din care nu au mai ramas decât un schelet, saloanele golite, toate îi furnizau surse de inspiraţie. Mai târziu, imaginile caselor vechi, părăsite, aveau să devină reverii melancolice, nuanţate şi de amintirile unor călători sau de gravurile inspirate de cartierele răsfirate de-a lungul mării. Descoperirea Bosforului, incursiunile în mahalaua dezordonată şi numeroasele chipuri expresive i-au hrănit imaginaţia. I-au arătat Istanbulul extremelor şi al străzilor pitoreşti, al caselor de lemn şi al blocuilor moderne. Noul şi vechiul nu cunoşteau graniţe. Se lipeau, iar formele abia construite nu se puteau despărţi uşor de conacele ajunse magherniţe dezolante.
Când a-nceput să descrie un oraş interior, Pamuk a vrut să-l vadă şi prin ochii unor artişti veniţi dintr-un alt spaţiu cultural. Flaubert sau Lamartine au fost atraşi de mirajul unui vis oriental. Nu au găsit cadâne, dar şi-au redescoperit simţurile. Istanbulul se cere auzit, privit insistent şi captat prin aroma unui bazar. Pentru Orhan Pamuk, oraşul natal e prea mare pentru a fi îndesat într-un stereotip cultural. Istanbulul din copilărie a fost şi un spațiu al confuziei, mai ales pentru cei născuţi într-o familie modernă, care nu ţinea cont de superstiţii sau de prescripţii religioase. Abia după ce a păşit dincolo de străzile cartierului în care s-a născut, scriitorul şi-a putut înţelege cu adevarat orasul de suflet. L-a impresionat diversitatea şi l-a întristat mizeria, decăderea periferiei.
Descoperirea oraşului natal devine o călătorie în propria lume, iar o casă demolată este o latură a personalităţii dată uitării. Orhan Pamuk refuză amnezia. În amintirile sale, Istanbulul nu a pierdut nimic. Fiecare colţ de mahala şi fiecare casă dărăpănată sunt nişte picturi aparte. Memoria, fotografiile şi literatura reconstituie una dintre cele mai frumoase lumi, iar, pentru Orhan Pamuk, Istanbulul este cea mai frumoasă dintre lumile posibile.