de Aurora LIICEANU
Povestirea Liza din mahalaua Lambeth, pare să aibă ca personaj principal o fată, pe nume Liza. Dar, când termini de citit povestirea ţi se pare altceva. Ţi se pare că personajul principal al cărţii este lumea din rigola vieţii. Lumea mizerabilă, fără acces la fericire.
Simţurile Lizei, stăpânite cu mândrie nedisimulată, de înfruntare a mahalalei în care trăia, admiraţia bărbaţilor care-i putea suci mintea de fată, privirile lor fascinate când o vedeau dansând, toate acestea păreau că se acordă liniştit cu resemnarea ei, văzându-şi mama alcoolică, cerşindu-i autoritar supunere.
Toate acestea dispar când simte atracţia faţă de masculinitatea deşănţat afişată de un bărbat care-i putea fi tată. Atracţia față de un trup voinic. Şi aşa, Liza, cea devenită model de cuminţenie, de cinste, ajunge o femeie cu plăceri clandestine neobosite, cu porniri păcătoase, fără nici un viitor în relaţia ei cu acest bărbat. Cu un bărbat care ştia prea bine ce-i place unei femei.
În carte sunt bine descrise relaţiile între femei şi bărbaţi, aşteptările femeilor înşelate în iubirea lor, dreptul femeii măritate să-şi bată cu sălbăticie rivala care a îndrăznit să-i ia bărbatul, ameninţându-i liniştea mizeriei în care trăia. Nu pe bărbat îl atacă nevasta înşelată, ci pe Liza, chiar dacă recunoaşte că el este de vină şi că viaţa cu el este un calvar. Bărbatul, furios, îi trage şi el nevestei o bătaie soră cu moartea.
W. Somerset Maugham descrie sordidul vieţii oamenilor care trăiau o viaţă „soioasă şi oribilă”, plină de promiscuitate, dar care aveau dorinţe, bucurii şi pofte, care se veseleau împreună, ajutaţi de băutură şi care se împreunau în viaţă, sperând şi iubire.
Cartea este debutul literar al lui Maugham, la doar două zeci şi trei de ani, și titlul care l-a făcut celebru, el afirmând că deja exersase „iscodirea fără milă a tainiţelor sufletului omenesc”.
Nu cred că în această carte se simt literatura şi filosofia pe care le-a studiat ci, mai degrabă medicina, pacienţii văzuţi, care i-au devenit personaje, cei care sufereau „de o boală fatală sau venerică”, care „moşteniseră vreo tară care le otrăvea viaţa”.
Julian Barnes, scriitorul englez cunoscut şi la noi, l-a descoperit pe Maugham când avea cam vârsta la care Maugham a scris povestea Lizei. Caracterizarea pe care i-o face lui Maugham o simţim adevărată dacă-i citim cartea. Barnes îi admira „pesimismul lucid, felul în care dezvăluia adevărul şi cinismul lui sofisticat”. Invidia cea mai mare a lui Barnes nu era pentru faima şi banii lui Maugham, ci pentru „cunoaşterea lumii”. Da, citind această carte, aflând trăirile Lizei şi ale altor personaje, îi dăm dreptate lui Barnes, care reţine o înţelepciune a lui Maugham: „Marea tragedie a vieţii nu este aceea că oamenii pier, ci faptul că încetează să mai iubească”.
Liza din mahalaua Lambeth sigur că există şi astăzi. Sigur că există pe lume Lize care nu-şi pot depăşi condiţia, moştenirea nefericirii, mizeria vieţii, care par că sunt născute să fie victime.