de Costi ROGOZANU
Cartea lui Don Tapscott, Crescuţi digital, nu-i vreo mare revelaţie, dar are o calitate: contabilizează locurile comune ale imensei discuţii despre generaţia internautică (de la 30 de ani în jos). Şi mai are o calitate modestă şi utilă: adună întâmplări, anecdote care pot măcar amuza într-un drum mai lung cu trenul.
Studiul conţine un semi-conflict, cel între boomeri (cei peste 35 de ani, să le zicem „decreţei” pe româneşte) şi NetGeneration. Boomerii sunt mai obişnuiţi cu cititul clasic (cărţi, ziare), scanează mai greu siteurile de ştiri, se uită prea mult la TV, nu au consumul online educat îndeajuns. De exemplu, „bătrînii” încă au reflexul de a începe să citească o pagină de net de la stânga-sus. Reflex care pare serios clintit de puştii din ziua de azi.
Gamerii procesează informaţia vizuală mai repede. Jocul pe calculator solicită mintea, spun cercetătorii, dar sporeşte capacitatea de prelucrare a imaginilor. Iar asta e unealta viitorului – ochiul educat să selecteze reflex informaţia.
Generaţia Net are probleme cu naraţiunea, cu lucrurile cu cap şi coadă în general. Reţin mai puţin dintr-un buletin tradiţional de ştiri, şi mai mult dintr-un site de ştiri. Mai puţin dintr-un text tradiţional, mai mult dintr-un hipertext.
Un tip din Net Generation e în general deranjat de programul de lucru – e din ce în ce mai evidentă tendinţa, scrie autorul, de a flexibiliza la maximum programul. Tinerii online vor să se trezească mai târziu. În schimb, petrec mai mult timp la job pentru simplul fapt că sunt conectaţi de oriunde la sarcinile zilnice.
După ce citează tot felul de studii, savanţi care se exprimă pe marginea multitaskingului noii generaţii şi a „cunoaşterii distributive”, Tapscott are concluzii uneori involutar comice: „Concluzie: copiii sunt în regulă”. Haha.
Mi-a plăcut cartea într-un moment aparte: autorul critică tendinţa tehnologizării excesive a programei în învăţămînt. Tapscott a făcut şi o listă de mari şefi de companii care s-au jurat cu mâna pe inimă că au nevoie de oameni creativi mai mulţi, nu doar de tipi cu pregătire tehnică. Îi crede cineva? Tapscott, da.
Interesantă e media de pe continentul american la schimbatul de joburi. Cei sub 29 de ani schimbă slujbele ca pe ciorapi – 6 în medie. Sunt mai puţini loiali? Muncesc mai puţin? Autorul spune că motivul e în altă parte: companiile sunt prea înapoiate tehnologic pentru tineri şi sunt conduse de „boom”-eri, adică tipii ăia care cred că pe net nu munceşti, doar o arzi aiurea.
Sunt mult mai importante comunităţile. Rottentomatoes spune mult mai mult despre film decât orice critic, asta crede noua generaţie. Mie mi se pare că blogării sunt şi mai uşor de manipulat decât criticii. Faptul că mulţi dintre aceştia din urmă şi-au pierdut din putere e totuşi un lucru bun: şi-o luaseră prea mult în cap. Valabil şi pentru cărţi. (De aia scriu aici şi nu mă interesează să produc istorii literare:)).
Un sfat extrem de important dacă vrei să-i pui în mişcare în acţiuni de voluntariat pe cei din generaţia net: nu încerca să-i faci să se simtă vinovaţi! Nu mai funcţionează cum funcţionează încă acum cu părinţii noştri…
„Să nu ai încredere în nimeni sub 30 de ani”, spunea un alt analist al netului. Tapscott nu e aşa. E de-un optimism zaharisit, dar e totuşi optimist, compară date credibile (autorul a avut vreo 4 milioane pentru cartea asta să facă cercetări solide sociologic), prelucrează informaţia inteligent şi scrie pentru cititorul grăbit, fără prea multe floricele. Una dintre întebările de bun simţ: De ce ar fi mai proastă o generaţie care stă prea mult pe net decât una care a stat şi stă prea mult în faţa televizorului?
Una dintre cele mai importante concluzii ale cărţii pentru care merită să o citiţi totuşi şi să ignoraţi tonul prea heirupist şi prea didactic al autorului: legătura extrem de puternică dintre cei din Generaţia NET şi părinţii lor. Tapscott are o teză bine susţinută despre o diferenţă esenţială dintre boomeri şi copiii lor. Aceştia din urmă sunt ataşați de familie, se simt bine acasă, sunt una dintre cele mai „răsfăţate” de soartă generaţii şi nu vor să evadeze nicăieri. Găsiţi în carte exemple de părinţi îngrijoraţi că se întorc copiii acasă încă înainte de 30 de ani şi vor să locuiască împreună cu ei, chiar dacă au job şi posibilităţi de „independenţă”. Asta în condiţiile în care obsesia celor de „35 plus” a fost evadarea din familie, reuşita pe cont propriu şi toate celelalte.
Gluma de final e logică, aşadar, şi li se adresează părinţilor de azi: eşalonaţi-vă dragostea părintească pe mult mai mulţi ani decât cei 18 tradiţionali.