Dramă, chinezul Mo Yan a luat Nobelul anul ăsta şi nu prea e cunoscut – romanul tradus în 2008, Sorgul roşu, n-a lăsat mare amprentă asupra publicului român (anul acesta au mai apărut două titluri: Schimbarea şi Obosit de viaţă, obosit de moarte. Premiul fost întîmpinat şi la noi, dar şi în Vest cu ceva interes dar şi cu un zîmbet sceptic pe buze.

Că e prea chinez, că nu e chinez cu paşaport vestic dizident adevărat, exclus, protestatar. Umil mă declar dintre aceia care a citit cu atenţie mult din ce a declarat Mo Yan şi mult din ce s-a scris despre acest autor (tradus abundent în franceză şi engleză, tratat cu maximum respect de marile edituri). Şi tot umil mă declar stupefiat de reproşuri precum „e cu regimul”, „e de-al Partidului”.

De ce un artist precum Ai Weiwei poate să şi participe la proiectarea stadionului olimpic din beijing, poate să şi danseze  Gagnam style cu cătuşe, iar un scriitor precum Mo Yan trebuie să răspundă neîncetat de ce nu i-a luat partea unui dizident din închisoare, de ce e tolerat de regim etc.? Dar omul răspunde, n-are mari apăsări, după ce a luat premiul chiar a spus că Liu Xiaobo trebuie eliberat, lucru care a provocat oarecare deranj tocmai pentru că venea din partea unui scriitor acceptt de regim („acceptat” e altceva decît „agreat”). Cînd alt scriitor chinez, Gao Xingjian (exilat în Franţa şi despre care media oficiale chineze nu vorbesc), a luat Nobelul, Mo l-a omagiat, o face şi acum, dar cu reţinere, pentru că aşa crede el de cuviinţă (aici), că doar ştim că geniul e mereu undeva departe, e foarte greu să recunoşti că vecinul tău e genial.

Mo Yan e un tip înţelept, ăsta e cuvîntul. E un supravieţuitor. Repetă biografia multor figuri publice din China care acum au 50-60 de ani, ba chiar şi pe a unor conducători de partid de acum (vezi Xi Jinpin). Foamete teribilă în copilărie, izolare şi sărăcie în timpul Revoluţiei Culturale, o oarecare revenire la normal (Mo Yan a avut şansa încadrării în armată) şi, în final, două decenii de avînt capitalist. Ceea ce nu înseamnă că se termină problemele. Aici iar nu-i înţeleg pe cei care îi reproşează chinezului că nu e critic. Dar omul a spus clar că lui i se pare că China riscă, după diferenţa imensă între săraci şi bogaţi adîncită în ultimul deceniu, să devină exact acea Chină împotriva căreia s-au revoltat cîndva revoluţionarii comunişti.

În Sorgul roşu, importante sînt scenele de luptă pentru supravieţuire. Personajul teribil Yu, ţăranul-bandidat, luptă şi cu japonezii, şi cu puterea locală, n-are încredere în naţionalişti sau comunişti. O scenă extrem de puternică e aceea în care sătenii luptă cu haitele de cîini înfometate după dezastrele făcute de ocupaţia japoneză. Cîinii care cîndva le-au aparţinut sătenilor se organizează şi atacă. Şi sînt mai rău decît cîinii sălbatici, pentru că au apucat să locuiască pe lîngă oameni, le ştiu liderii, ştiu cum să-i ia prin surprindere. Mo Yan a şi fost acuzat de simbolistică în exces, ba chiar că foloseşte metode învechite cum ar fi amestecul de „frescă”, de roman fluviu cu un soi de dicteu nesfîrşit în care recită poveşti, mituri, legende. (A fost comparat şi cu Marquez, forţat, dacă mă întrebaţi).

Nu e o lectură comodă, dar e o construcţie puternică, convingătoare. În fond, Mo Yan le dă aproape o lecţie scriitorilor vestici care strîmbă din nas că nu eşti clar angajat politic cînd de fapt eşti mai mult decît angajat în transmiterea unui mesaj: literatura e felul în care vorbesc cei nevoiţi să tacă. Poate că palavragii apărători ai tuturor drepturilor din Vest ar putea lua lecţii, în loc să judece.

Cine ştie, de vină o fi şi ecranizarea făcută de Zhang Yimou, premiat la Berlin, nominalizat la Oscar. E o reducere a romanului la un soi de snoavă cu mult roşu. Filmul o avea importanţă istorică pentru atragerea atenţiei Vestului asupra cinematografului chinez, dar văzut acum e o zahariseală completă. Mo Yan nu e aşa, personajele lui feminine sînt extrem de complexe, firele care leaga întreagă comuniatate rurală sînt iarăşi multe şi subtile. Un singur exemplu: filmul lui Zhang prezintă doar relaţia lui Yu cu preafrumoasa Jiu’er (bunicii naratorului). În roman, situaţia e mult mai complicată pentru că, deşi cei doi se iubesc teribil, Yu are o amantă (într-un final, violată de japonezi) la care nu vrea să renunţe. În locul blablaului roşu-hollywood din film, avem o mult mai complicată relaţie pe care o rezumă povestitorul la un moment dat cam aşa:

Procesul iubirii e procesul de transformare a sîngelui în excrement de culoarea asfaltului, expresia iubirii este cînd doi oameni în care nu se mai desluşeşte sîngele de carne stau întinşi împreună, iar deznodămîntul iubirii este reprezentat de două îngheţate pe băţ cu ochii cenuşii larg deschişi.

Bună de pus pe facebook, nu?

Mo Yan a spus-o de nenumărate ori. Rezum aici ideile din mai multe interviuri: fraţilor, am făcut foame la greu în copilărie, am stomacul varză, am stat izolat prin sate din fundul pămîntului, despre ce vreţi să scriu?; acum sînt bine, vreţi să fiu iar rău, nu pot fi critic al Chinei în stil vestic, nu are sens! Sorgul roşu e de aceea stilistică scrîşnită a supravieţuirii cu personaje luminoase prin forţa lor. Pentru iubitorii de larve, fruturi, metamorfoze, pînă şi pentru ei se găsesc pasaje valoroase estetic:

Bunicul şi-a scos neîndemînatic pistolul, a luat la ţintă căpăţîna celui din A Opta, care se ridica şi se cobora pe deasupra celorlalte mii de capete, a apăsat cu afecţiune pe trăgaci şi glontele l-a nimerit pe soldat drept între sprîncene, făcîndu-i ochii verzi să-i sară din orbite ca larvele pe care le depun moliile.