De ce se îndrăgostesc străinii de România, ce-i motivează și ce experiențe au avut aici? Mulți vin la studii, cu afaceri, din motive personale sau umanitare și, deși sunt convinși că vor rămâne doar un timp, la un moment dat își dau seama că nu mai vor să plece acasă. În pofida obstacolelor întâlnite (de la infrastructură la fiscalitate, de la sistemul sanitar la cel educațional și multe altele), ei descoperă oportunități și frumuseți pe care nu le găsesc în țările natale.
În Mai români decât românii?, străini celebri pentru realizările lor sau alții, mai puțin cunoscuți publicului larg, povestesc cum au ajuns în România și de ce nu mai vor să o părăsească. Veți descoperi poveștile unor oameni care, având lumea la picioare, au decis să se stabilească aici și veți afla cum ne privesc pe noi. Iată lista completă a invitaților Sandrei Pralong: Raed Arafat • Steven van Groningen • Graham Perolls • Rupert Wolfe-Murray • Jakob Hausmann • Werner E. Stein • Alison Mutler • Michael Kammrath • Philippe Coupe • Yuexia Lushi Liu • Ian Tilling • Alexandre Eram • Tessa Dunlop • Serge Gonvers • Alessandro Amato • Peter Hurley • Jean Valvis • Paulin Frank Nucea • Andrew Begg • Robbert Peter Oostveen • Walid Abboud • Nancy Rice • Mbela Nzuzi • Raegan Glugosh • Paul Wood • Leslie Hawke • Pamela Roussos-Ratiu • Roberto Musneci • Joaquin Bonilla • Debbie Stowe • Laurent Couderc • Michael Schroeder • Sapta Sheel • Don Lothrop • Wajiha Haris • Irina Budrina • Giovanna Benazzo Bassetti • Steven Borncamp • Laurent Chrzanovski • Krishna Bohat • Nicolas Triboi • Marco Ferraris • Graham Robinson • Tony Timmerman-Buzing • Chris Agnew.
În exclusivitate pentru BookMag, Sandra Pralong ne spune de ce iubește România, cum îi vede viitorul și face o pledoarie impresionantă pentru educație și cultură, doi piloni pe care românii s-ar putea sprijini pentru a-și clădi un viitor mai sigur.
Iubiți cu patimă România, cu o intensitate pe care mulți români nu o simt – sau nu o arată. Această iubire vine din dorul de țara de care ați fost departe atâta vreme sau din dorința de a arăta că sunt multe motive pentru a fi patriot?
E interesant ce spuneți, poate că într-adevăr am avut un mare dor acumulat în suflet care, în timp, s-a transformat în mare drag de România… Dar pe de altă parte am și fost crescută într-o familie în care era firesc să-ți arăți dragpstea de țară prin fapte, nu prin vorbe. Bunicul meu a fost general și a luptat pentru țară, fratele bunicii, ministru adjunct, a refuzat să semneze hârtiile de cedare a Cadrilaterului știind că-l va costa postul etc. Așa era lumea înainte ca regimul comunist să ne oblige la patriotism—vedem bine că dragostea cu sila nu se poate. Totuși, cred că suferim de acută lipsă de iubire pentru noi înșine, și de aici ni se trag multe rele—ne face să nu ne putem iubi nici unii pe alții și astfel să nu putem iubi nici țara în care trăim.
Cum v-a fost plecarea din România, în perioada comunistă?
Mi-a venit foarte greu să renunț la România, am plâns doi ani de dorul țării, scriam kilometri de scrisori, și culmea, la 15 ani când am ajuns în străinătate, i-am reproșat mamei că nu m-a întrebat dacă vreau să plec…
Cum v-ați adaptat la viața „de dincolo“?
Cum spuneam, nu mi-a fost ușor, oamenii în străinătate sunt foarte amabili dar nu-și deschid inima din prima cum o facem noi— ei rămân mai curând ermetici și reci sub pojghița politicoasă.
Care au fost cele mai delicate momente ale exilului dumneavoastră?
Doliul m-a pus indirect față în față cu dorul de țară, când mi-am dat seama că primul meu instinct a fost să revin acasă să-mi vindec rana. Dar fix atunci Ceaușescu dăduse niște decrete cu dedicație pentru românii fugiți care se întorceau în vizită și mi-a fost frică — din Elveția am plecat așadar la Paris în loc de București.
Prima întoarcere aici – care e cea mai intensă amintire de atunci?
Am aterizat pe 3 ianuarie 1990, o zi gri și mohorâtă, și m-a surprins că la așa scurt timp după revoluție toate detaliile „cosmetice“ fuseseră atent regizate pentru a demonstra că lucrurile se schimbaseră: de exemplu mașinile de miliție fusesera deja revopsite și inscripționate Poliția; cuvântul Socialist fusese cu atenție dat jos de pe absolut toate clădirile, lăsând lozinca șchioapă: Trăiască Republica… România; steagurile găurite fuseseră deja înlocuite cu altele noi etc. Părea neverosimilă această hyper-atenție la cele mai mărunte detalii simbolice, într-o țară în care altfel totul pare că merge ș’așa! M-au cutremurat implicațiile acestei simple observații.
Ați scris în The Guardian o replică la campania britanică anti-emigrație românească. Care au fost argumentele dumneavoastră?
M-a supărat campania anti-românească făcută de unii politicieni și jurnaliști englezi și le-am demonstrat că greșec atunci când se tem de o „invazie” a românilor. Am utilizat niște statistici care arată preferințele românilor pentru diverse țări occidentale și am explicat că predilecția noastră pentru acele piețe unde putem munci fără calificare și unde putem învăța ușor limba, va continua să absoarbă mult mai mulți români decât o va face Marea Britanie.
Cum ați ales colaboratorii pentru volumul Mai români decât românii?
Majoritatea coautorilor cărții sunt oameni pe care îi cunoșteam și pe care îi auzisem vorbind despre România. Le-am cerut să-mi indice și alte persoane și așa s-au strâns 45, fără pretenția însă de a fi în vreun fel un grup reprezentativ. Totuși, mi-am dorit să fie reprezentate toate cele cinci continente și să am un număr semnificativ de femei.
Cât a durat adunarea materialelor?
Identificarea autorilor, convingerea fiecăruia să-și scrie povestea, traducerea materialelor în multe din cazuri (dar nu în toate, jumătate din co-autori vorbesc bine românește și vreo șase chiar au scris direct în română), redactarea etc., tot procesul de la idee până la apariția cărții a durat cam 2 ani.
Multe confesiuni din carte vorbesc despre gastronomia și geografia noastră, pe care străinii le apreciază. Dumneavoastră ce locuri îndrăgiți în România și care vă sunt felurile preferate din gastronomia națională?
De mică sunt de-a dreptul îndrăgostită de Maramureș și de mănăstirile din Bucovina. Dar întreaga țară îmi place, și satele dezlânate cu case înșiruite de-a lungul unei singure ulite prăfuite din Bărăgan, și livezile din zona subcarpatică, și Dobrogea, Delta evident, toată această țară a noastră este o minune.
Nu uitați că eu, copil fiind, o acompaniam pe bunica, pictoriță bisericească, în diversele sate unde picta și astfel am cunoscut o varietate de sate diferite și le-am îndrăgit pe toate. Și pentru că vorbim de satele românești, îmi place mâncarea țărănească, un pui la ceaun cu mujdei și mămăliguță, mititeii, ador fasolea bătută și zacusca, bref, îmi plac mult prea multe bucate…
Cum vedeți criticile din aceste materiale? – nu sunt nici multe, nici puține, dar sunt pertinente.
Aveți dreptate, criticile (și nu am să le dezvălui pentru a îndemna lumea la citit și meditat) sunt foarte pertinente și m-a mișcat faptul că ele sunt făcute cu foarte multă dragoste, nu e pic de răutate acolo.
Cum vedeți dumneavoastră românii?
Văd românii ca pe niște ființe extraordinare care își ignoră propria măreție! Evident, mă exasperează acei mitocani, țoape și mahalagii care ne traversează viața, dar nu este vina lor că au evoluat astfel — este responsabilitatea noastră ca societate să le oferim o educație care să îi ajute să aleagă o altă conduită, un alt fel de a fi. Toți oamenii vor să crească și să evolueze, este responsabilitatea elitelor să ofere viziunea, valorile și modelele după care să se ghideze publicul. Ori elitele noastre tac sau își văd de interesul propriu, în loc să fie conștiente că au o obligație și o responsabilitate față de țară, că de aia sunt „elite“.
Și cum v-ar plăcea să fie românii și România?
Românii? Exact așa cum sunt! Poate doar mai temeinic educați (a propos de întrebarea precedentă), ca să poată alege un comportament mai demn și mai elegant.
România? Mi-aș dori să fie condusă cu infinit mai multă minte, suflet și mai ales onestitate, pentru a produce bunăstarea pe care o merităm.
Ce ați dori să lăsați moștenire, ca mesaj, generațiilor următoare?
Cred ca lucrul care lipsește în educația noastră este ideea că viața este o profeție auto-realizată, cu alte cuvinte, realitatea începe în gand! De altfel, amintesc în prefața cărții un proverb budist care spune: ai grijă la ce gândești pentru că gândurile tale devin cuvinte, cuvintele — fapte, faptele — obiceiuri, obiceiurile — caracter, iar caracterul — destin! Dacă soarta noastră nu este așa cum ne-o dorim, poate începem prin a ne debarasa de modul în care gândim despre noi înșine, despre viața noastră și despre România.
Ați primit recent Ordinul Coroana României – ce semnificație are pentru dumneavoastră?
Este o decorație care mă onorează dar mai ales mă obligă! Astfel de (în)semne pun pe noi un fel de reflector al conștiinței și ne amintesc că trebuie să fim mai ales de acum înainte demni și să merităm o astfel de distincție.
În campania Mari români ați votat pentru Carol I, care „a fost mai român decât mulți români și a arătat că nu contează unde te naști, ci pentru cine-ți bate inima“. Ce alți lideri admirați?
Nu am idoli și sunt conștientă că fiecare dintre noi are zonele sale de umbră, dar mă inspiră oamenii precum Gandhi sau Maica Tereza, care nu au avut nevoie de funcții pentru a da măsura capacității lor de a transforma lumea, și imi place cum Napoleon a arătat cât de departe poate merge ambiția unui singur om.
Dar cel mai tare îl apreciez pe Brâncuși care, în pofida modei artistice a epocii sale și a vâltorii din jur, a știut să exprime esența divină din blocul de piatră! Această esență este foarte pregnantă la români. Poate tocmai pentru că, de-a lungul istoriei, a trebuit să plecăm atât de mult capul în viața cotidiană, îmi pare că ne-am agățat cumva, mai mult ca alții, de acea verticală către Dumnezeu care ne conectează la Spirit. Îmi doresc să fim capabili să exprimăm mai vizibil acest Spirit, pentru că lumea are nevoie de el — și de noi!