de Mircea OPRIȚĂ
Și la noi, ca și pe alte meridiane ale globului, literatura pe care o numim astăzi science-fiction a apărut fără a avea o conștiință clară de gen, dar poate că nu fără sentimentul că spune lucruri deosebite de cele întâlnite în creația curentă a epocii. Primele texte cu caracter utopic-anticipativ le întâlnim în ultima treime a secolului al XIX-lea, când în Franța se dezvolta deja exploziv cariera impresionantă a lui Jules Verne. E riscant să afirmi că lucrările românești erau ecouri directe ale fanteziei celui denumit, cu admirație, „Maestrul din Amiens”, dar tot atât de riscant ar fi și să consideri că renumele său și chiar romane de-ale lui Verne n-ar fi pătruns și în spațiul danubiano-carpatic, într-o vreme când intelectualitatea noastră își făcea sistematic studiile la Paris, iar modelul cultural al Franței cucerea sufletele atât la Iași, cât și la București.
Cred că modelul francez a pătruns în povestirile noastre „viitoriste” mai degrabă dinspre politică decât dinspre literatură, în sensul că atât încercarea ucronică a lui Al. N. Dariu, Finis Romaniae (ce titlu provocator, încă la 1873!), cât și Spiritele anului 3000 de Demetriu G. Ionnescu (viitorul ministru Take Ionescu, care trădează și el, încă din 1875, o vocație politică, deocamdată tulbure și departe de linia conservatoare a carierei sale de mai târziu), lucrările acestea arată o influență puternică a socialismului utopic francez, făcut să triumfe măcar în republicile canonice de peste milenii.
De o conștiință a genului, așa cum o înțelegem astăzi, nu putem vorbi nici la autorii din prima jumătate a secolului XX, cu toate că acum apar primele romane cu motive și situații dovedit SF: călătoria cosmică efectuată cu nave specializate, contactul cu ființe extraterestre, ciocniri catastrofale între diverse corpuri cerești, sau degradări ale vieții de pe Pământ în ideea unui viitor marcat de linia unei evoluții sumbre. Victor Anestin, care are meritul de a fi publicat cel dintâi roman SF românesc (În anul 4000 sau O călătorie la Venus, 1899), își poartă personajele pe planeta pomenită în titlu pentru a ne propune o rasă a „venusienilor superiori”, făpturi utopice eliberate de tarele fizice și morale ale omului pământean și ale societății noastre corupte, în vreme ce în romanul O tragedie cerească (1914) imaginează drama astronomică produsă de un corp ceresc năvălit printre planetele sistemului solar spre a spulbera, la rând, mai multe civilizații cosmice, între care, bineînțeles, și cea de pe Pământ. Ceva mai ponderat, Henric Stahl se mulțumea în romanul său din 1914, Un român în Lună, să-și trimită personajul într-o explorare cuminte pe satelitul natural al Pământului, dar autorul își depășește vocația de popularizator al unor fenomene aeronautice și astronomice prin faptul că în finalul aventurii sale închipuite introduce motivul relației cu un marțian comic ca alcătuire și manifestări, dar care se dorește tragic prin mesajul său interplanetar.
Felix Aderca, în schimb, autorul unui roman cu adevărat important, remarcabil inclusiv prin valoarea sa literară (Orașele înecate, 1932, devenit în edițiile sale de mai târziu Orașele scufundate), imaginează o situație mai complicată, deloc străină de unele teorii privind entropia universală și declinul inevitabil al sistemului solar în perspectiva unui viitor foarte îndepărtat. Cu Soarele aflat în pragul stingerii sale ca astru, Pământul e deja prea rece ca să mai poată menține viața la suprafață, iar ceea ce a mai rămas din civilizația umană s-a retras sub gheața oceanelor, în patru orașe artificiale, cu pereți de cristal. Degenerată până la pierderea actualelor sale forme somatice, omenirea își trăiește la modul derutat și deziluzionat starea bolnavă, în fond ultimele momente dinaintea stingerii universale, nu fără a mai încerca totuși o zvâcnire salvatoare, împărțită între refugiul spre miezul de foc al planetei și zborul către astre mai tinere și mai primitoare.
În romanul lui Aderca este ușor detectabilă influența altui mare campion al SF-ului mondial, H.G. Wells. Același Wells de care avea cunoștință și H. Stahl, din moment ce își înzestrase „românul” trimis spre Lună cu un vehicul antigravitațional, de felul „cavoritei” din Primii oameni în Lună, romanul clasicului englez. Dacă Stahl îl considera, totuși, pe Wells prea complex pentru ca literatura lui să fie înțeleasă și gustată de cititorii noștri de la începutul veacului XX, iată însă că peste puține decenii modelul wellsian putea să producă pe teren românesc o emulație demnă de toată atenția. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), G. Călinescu nu ezita să plaseze Orașele… lui Aderca în vârful valoric al unei opere ample, diverse ca tematică și cu o certă înclinație spre experimentul stilistic modern.