Pe cât de discret s-a insinuat SF-ul, cel din etapa începuturilor sale modeste, în cultura noastră și în orice cultură la urma urmei, pe atât de „răzbătător“ îl regăsim în încercările sale tenace de a se impune orizontului contemporan. Și asta în ciuda faptului că unii nu-l „văd“, nu doar în ipostaza asta ambițioasă, dar nu-l văd nicicum, de parcă n-ar exista. Poate pentru că privesc ei în jur prea grăbit, ori cu mult pe deasupra lucrurilor, ori prea interesați doar de subiecte proprii, ca să mai aibă răgaz, răbdare și dorință de a mai arunca un ochi și spre subiectele altora.
Nici la americani, pe care ne-am obișnuit să-i considerăm etalon când deschidem subiectul, n-a fost altfel. Și SF-ul lor era, pe vremea începuturilor sale, scufundat într-o mare de ignoranță, ca și într-un abis al propriei nesiguranțe. Depindea de o pastă cenușie obținută din re-măcinarea și refolosirea celei mai ieftine hârtii de ziar, pentru care, ca să poată stârni interesul clientului, trebuia să facă apel la ambalajul sclipitor al copertei intens colorate și desenate provocator. Evident, mă refer la epoca și la gusturile unei pături de cititori fascinați de literatura populară a westernului, a aventurilor marinărești și a celor ce începeau să se dezvolte în jurul faptului științific. Or, cum dincolo de Atlantic aproape totul funcționează ca o industrie, așa a „funcționat“ și SF-ul. Chiar ieșit din faza „pulp“ și ajuns la exigența ceva mai burgheză a cărților tipărite onorabil, genul a ținut multă vreme să rămână „personalizat“ prin coperte imprimate special, cu titluri în relief și suprafețe aurii sau argintii, care să le distingă rapid de cărțile literaturii americane curente. E adevărat că și aceasta din urmă, cu propriul ei orgoliu, nu s-a grăbit deloc să deschidă ușa casei sale bine așezate pentru o verișoară sulemenită violent și cu accent vulgar, dar cu pretenții gârlă.
Așa s-a născut ghetoul SF, unde, în mod surprinzător pentru cei obișnuiți să creadă că ghetourile sunt absolut sumbre și lipsite de speranță, precum cele zugrăvite de propaganda nazistă, SF-ul a cunoscut perioade de glorie. Și-a avut propriile reviste (Amazing Stories, Astounding SF, The Magazine of Fantasy and Science Fiction, Galaxy, mai încoace If, Isaac Asimov’s Science Fiction Magazine etc.), cu programe merituoase și inițiative publicistice care au dat în timp autori despre care se vorbește cu respect în mediile specializate, precum și cărți privite în continuare ca niște monumente ale genului. Tot în perimetrul amintit mai sus a apărut și o „vârstă de aur“ (Asimov, Heinlein, A.E. van Vogt, Sturgeon și ceilalți), moment de impresionantă lansare pe orbită a unui SF american deja matur, înscris temeinic în istoria domeniului nostru.
De fapt, pe parcursul secolului trecut au fost mai multe momente de explozie, ca la racheta în trepte. Chiar urmându-și drumul în paralel cu literatura tradițională, SF-ul s-a dovedit destul de favorabil unor experiențe noi, inspirate din schimbările apărute în modul de viață al societăților occidentale. Anii ’60-’70 i-au produs pe Frank Herbert, Philip K. Dick și Ursula K. Le Guin, ca și o marcantă erupție de femei-autoare, iar în Anglia s-a încercat, în aceeași perioadă, prin Brian Aldiss, Michael Moorcock și alții, o reorientare a genului spre programele estetice ale suprarealismului. Revoluția informatică din anii ’80 a impus pe teren SF curentul cyberpunk (William Gibson, Bruce Sterling, Greg Evan), care, „intoxicând“, ca să zic așa, piața cu clișee ale realității virtuale și ale tehnologiilor computerizate, pare să fi provocat niște revanșe, vizibile în virajul luat de gen spre așa-numitul steampunk (figurarea unor lumi alternative ce funcționează pe tehnologii ale aburului și ale zborului cu baloane dirijabile) și spre un fantasy populat de miraculos și de aventuri medievale. Fascinați de modelul Inelelor lui J.R.R. Tolkien, destui autori cu merite anterioare în SF-ul „curat“ s-au lansat, precum George R.R. Martin și Gene Wolf, în descrierea unor vaste universuri fantastice, a căror explorare aventuroasă pretinde serii întregi de volume groase cât cărămida.
Cât este aici străduință de a urma o firească tendință de evoluție a genului și cât neputință de a rezista presiunilor exercitate de editori? Iată o întrebare interesantă, la care nu cred că se poate răspunde în termeni categorici și în culori viu contrastante, precum albul și negrul. În orice caz, nu atunci când îi avem în vedere pe autorii cu adevărat talentați.