Am convingerea că SF-ul, deși aparținător culturii populare prin multe dintre producțiile sale, nu se scrie pentru maneliști. Nu se scrie nici pentru snobi, pentru cei din principiu „subțiri“, deși are și genul acesta rafinamentele lui. SF-ul se adresează unui public obișnuit, dar cu o particularitate neîntâlnită pe toate drumurile: e interesat de știință. Interesat, firește, nu în felul foarte aplicat și profund al cercetătorilor specializați; totuși, dispus să privească știința ca pe o aventură capabilă să producă pe traseul ei miracole cuceritoare de minți și de inimi.

Există, fără îndoială, mai multe moduri în care se face lectura acestor scrieri. De regulă, interesul pentru gen apare în copilărie (sau nu apare deloc, ca să parafrazez o vorbă la modă), ceea ce explică, pe de o parte, relația emoțională stabilită cu universul tematic nou descoperit, iar pe de alta, nivelul coborât al pretențiilor față de aspectul literar al lucrărilor devenite subit pasiune. Nici nu se poate aștepta un filtru critic de la copilul de zece ani, care, în generația mea, întâlnea un roman ca Paradoxala aventură de Ion Mânzatu, să zicem, lăsându-se cucerit de o palpitantă călătorie prin inima Galaxiei și descoperind, în plus, surprinzătorul „paradox al gemenilor“, prin care aventura spațială devenea și un început de aventură în timp. La vârsta respectivă contează puțin sau chiar deloc deficiențele de tehnică literară ale autorului; contează în schimb puterea acestuia de a înflăcăra imaginația juvenilă cu câteva idei SF și cu peripețiile convenționale ale personajelor sale schematice. Același lucru se poate spune și despre copiii care, într-o generație mai recentă, urmăreau cu sufletul la gură Războiul stelelor, pe scenariul și regia lui George Lucas. Filmul inițial, ca și celelalte din seria de șase („sechele“ și „prechele“), aducea în cultura populară o confruntare de asemenea schematică, de basm „galactic“, scenariul său având puține pretenții de literatură mare. El miza totul pe participarea afectivă a unor categorii de spectatori ușor de fermecat printr-o poveste fastuoasă, tensionată, cu personaje eroice, mișcate într-un decor tehnologic anticipat.

Putem vedea, prin urmare, un prim nivel de lectură aici, unde ochii uimiți ai copilăriei se lasă impresionați de străluciri confecționate și de firul unor aventuri liniare, cu conflicte-tip și desfășurări cvasi-ritualice. În ce privește cartea, acestui nivel elementar de percepție și de înțelegere i se adresează și copertele-tip, cu personaje care exhibă atitudini războinice, vânturând arme zimțate ca un ferăstrău de dulgher: săbii „ceramice“, ni se spune, ceramica fiind mai nou un fel de material miraculos, mai tare ca oțelul de Toledo. În fine, nici paloșele iscusite din basme nu erau mai demne de crezare, dar n-am auzit vreun copil plângându-se de natura lor neverosimilă. Pe o asemenea dispoziție de lejeră absorbție a miraculosului, anticipația își bazează destule producții, unele dintre ele chiar de mare succes comercial.

Copiii cresc, unii păstrându-și la maturitate pasiunile și preferințele de odinioară, chiar și percepția infantilă a universului SF. Am citit de curând opinia unui fan nemulțumit de faptul că o anume editură își prezintă cărțile de SF într-o haină de o elegantă sugestie poetică și pretinzându-i să se întoarcă la copertele de exhibiționism tematic specific pe care și le amintea el. Copiii cresc, spuneam, majoritatea îmbogățindu-și orizontul cu informații și experiențe noi. Prin urmare, și exigențele de lectură se schimbă. Admit că, pentru cei ce le-au întâlnit cu decenii în urmă, romanele Paradoxala aventură sau Luntrea sublimă a lui Victor Kernbach pot rămâne repere profund marcate pe o hartă sentimentală. Dar n-am cum să nu țin cont și de mărturiile celor care, având curiozitatea să revină, maturi, pe urmele lăsate în copilărie și adolescență, descoperă tulburați case mai mici, străzi mai înguste, un decor mai prăfuit și oarecum dezamăgitor. Asemenea transformări sunt importante și pentru înțelegerea „fenomenului SF“, a mecanismului prin care se formează și activează fandomul. Oricât de fan ai fi, nu poți rămâne o viață întreagă în naivitățile copilăriei. Iar dacă o faci, totuși, există fie riscul să nu mai fii băgat în seamă, fie să răspândești în restul publicului, cel necontaminat de patimi fandomiale, impresia că „ăsta-i SF-ul“, infantil și stagnat în scleroze, nu putem aștepta nimic în plus de la el.

Or, ce se întâmplă în realitate? SF-ul este un fenomen viu, care chiar și la data când murea Ceaușescu (mă refer la ea fiindcă s-a formulat opinia că împușcatul ar fi luat genul în propria lui groapă) putuse prezenta deja un număr de creații mature, concepute temeinic și scrise suficient de îngrijit încât să poată sta alături de alte producții ale timpului, cele născute pe terenul literaturii generale. În mai multe rânduri, reviste precum Viața românească, Revue Roumaine, Tribuna, Ateneu, Echinox i-au dat numere speciale, lucru ce nu s-ar fi întâmplat în lipsa unei calități literare a textelor genului. Au fost și cazuri când antologii panoramice focalizate asupra unor decenii literare de la noi includeau cu o lăudabilă lipsă de prejudecată povestiri SF alături de cele cu subiecte și stiluri caracteristice așa-numitului mainstream. Iar tendința e regăsibilă și după 1990, atât în unele reviste literare, cât și în antologiile lui Dan-Silviu Boerescu. Mă rezum la acestea, întrucât, dacă aș aduce în discuție numeroasele antologii „de gen“ publicate în edituri specializate, aș putea fi suspectat de forțarea lucrurilor dintr-un interes exclusiv partizan.

Convingerea mea este că anticipația românească a făcut relativ constant progrese, rafinându-se, depășindu-și limitele în fond, aspirând la performanță și la recunoașterea publică. Și nu doar prin lărgirea temelor, filtrarea motivelor și a altor elemente care țin de universul propriu, ci, de asemenea, prin însușirea unor tehnici literare adecvate țintei sale literare. Asemenea obiective n-au lipsit în creația unor scriitori ca Vladimir Colin, Horia Aramă, Gheorghe Săsărman, Voicu Bugariu, în povestirile „insolite“ ale lui Ov. S. Crohmălniceanu, sau, venind mai încoace, la Mihail Grămescu, Cristian Tudor Popescu, Silviu Genescu, Ovidiu Bufnilă și mulți alții din „generația optzecistă“ a SF-ului românesc. Lista lor continuă în mod necesar cu o pleiadă de nume în seama cărora cad experiențele cele mai recente ale genului, de la Liviu Radu și Sebastian A. Corn, la Dan Doboș și Costi Gurgu, de la Dănuț Ungureanu, Michael Haulică și Marian Truță, la Ona Frantz, Ana-Maria Negrilă și Cristian M. Teodorescu, de la Bogdan Suceavă și Florin Pîtea, la Paul Doru Mugur, Adrian Buzdugan și un număr de tineri autori talentați dinspre care se profilează cărțile viitorului apropiat. Romanele și povestirile lor nu mai pot fi citite doar cu ochii dornici de uimiri naive ai copilăriei. Ele invită la o lectură exigentă, în speranța – adesea nedezmințită – a unui festin copios.

Nu mă amăgesc cu gândul că, la aproape un secol și jumătate de existență, SF-ul românesc ar fi ajuns să refuze în mod categoric exercițiile modeste, realizate pe scheme comode, copiate uneori din filmele americane și rescrise pe românește fără har. Vreau să spun doar că amatorul de lectură serioasă va găsi adesea, la unul sau altul dintre cei pomeniți mai sus, prilej de răsfăț intelectual și performanță estetică.