Nu de puține ori, în interviuri sau în articole, mai ales poeții noștri au tendința să afirme metaforic că „patria“ lor „e limba română“. Dacă nu mă înșel, expresia a plecat de la Nichita Stănescu, dar a fost atât de des folosită vreme de vreo patru decenii, încât circulă ca banul cel bun, vorba cronicarului, pregătindu-se să intre în dicționarele de proverbe și înțelepciuni autohtone. Ea vrea să spună eventual că poezia e intraductibilă, ori măcar greu de transpus în altceva decât tiparele originale; că unele scăpărări izbucnite la contactul cuvintelor alese cu grijă nu mai pot fi re-create cu ușurință într-o altă limbă, iar traducătorul se dovedește a fi traditore chiar și atunci când, beneficiind de cultura limbilor străine, se întâmplă să fie autorul însuși.
Cred însă că expresia mai dorește să spună și altceva: că, fiind scriitor român, cu o experiență de viață și cu o educație făcute – ambele – în Carpați, trebuie, ori măcar ar trebui să te simți în limba ta ca într-un univers familiar și protector totodată, un univers lingvistic care îți oferă întreaga lui bogăție de sunete, forme și culori, întru totul potrivite pentru a-ți exprima ideile și sentimentele personale. E și orgoliu în constatarea asta, atunci când nu e, dimpotrivă, rușine și umilință, ca în cazul supăraților dornici să se expatrieze în orice altă limbă decât cea a propriilor mame. Aici nu mă refer doar la poeți și la poezie, ci la indiferent ce fel de act creator ce presupune o magie a cuvintelor. Mă refer inclusiv la SF, deși acesta pare să fie un gen mai deschis tendințelor globalizatoare decât alte forme de literatură.
Probleme de adaptare a anticipației românești la temele, motivele și tonalitățile SF-ului mondial au existat mereu; ele se pun încă și astăzi, chiar dacă altfel decât în urmă cu o jumătate de veac. Și mă refer la partea mai normală din creația genului nostru, fiindcă nu de o dorință de sincronizare cu Occidentul putea fi vorba inițial, în anii tehnicismului proletcultist, când „cuvântul de ordine“ era unul strict politic: satirizați fără milă modul de viață american. Lucru pe care și autorii noștri se străduiau să-l facă așa cum se pricepeau, vorbind despre realități ce le erau cunoscute doar din ideologia de campanie a ziarelor de partid. În consecință, personajele „americane“ din SF-ul epocii puteau fi niște idealiști sentimentali în conflict cu agresiva obtuzitate imperialistă atribuită prin definiție sistemului de peste Ocean, precum profesorul Sinclair din romanul Oul lui Columb de Eduard Jurist. Mai puteau fi niște bieți năpăstuiți ca șomerul Manny al lui Camil Baciu, care, de cât a tot testat pe propria piele pilulele experimentale ale afaceriștilor din sistemul farmaceutic al Statelor Unite, ajunge să scadă în înălțime până când se poate îmbăia în savonieră. Lăsându-i pe toți aceștia în universul lor contrafăcut, mă refer, totuși, la momentul când SF-ul românesc a început să se ia în serios, căutând argumente plauzibile pentru situațiile insolite pe care le imagina.
Lucrurile nu erau tocmai simplu de rezolvat, fiindcă subiectul călătoriilor cosmice, bunăoară, risca să aducă în scenă, cum observă Victor Kernbach într-un pamflet, „dragostea dintre pilotul cosmic Nick sau Vasile pentru ciberneticiana de bord Mimi sau Lu, primul însă nefiind decât un birjar melodramatic iar iubita lui numai o dactilografă de percepție comunală“. Trec peste faptul că aluzia răutăcioasă era la romanul lui Sergiu Fărcășan O iubire din anul 41.042 și rețin doar ridicolul greu de evitat al eventualității ca eroii unei aventuri interplanetare să poarte nume precum Mimi și Vasile, doar din dorința autorului de a oferi un model românesc de participare la cucerirea spațiului cosmic. Totuși, exemplele unei asemenea riscate experiențe de creație nu ne lipsesc, și e destul să revedem romanul cuplului I.M. Ștefan – Radu Nor, Drum printre aștri, ca să ne uimim de peripețiile unui colectiv de tovarăși și tovarășe pe nume Matei Butaru, Apolodor Dincă, Ana Grigoraș, Virgil Cernat, Aurelian Dobre, porniți cu toții pe niște căi trasate între planetele Mercur și Jupiter.
Nevoia de a evita această situație de comedie involuntară i-a condus pe unii dintre autorii noștri de istorisiri anticipative tot spre soluția numelor de rezonanță anglofonă. Raționamentul pare să fi fost următorul: dacă tehnologiile avansate prin care s-ar putea descrie viitorul omenirii mai întârzie încă în România, ia să le punem în seama unor personaje mai potrivite cu perspectiva de care vorbim! Au apărut, prin urmare, destule texte SF bântuite de această formulă și care mizau pe faptul că logica respectivei convenții va fi acceptată ca un fel de figură de stil necesară, cititorul sesizând cu ușurință punctul de vedere românesc dinspre care era imaginat subiectul. Ca să nu se creadă că aș critica pe nedrept o orientare autohtonă, fac imediat mențiunea că ea a funcționat și în alte arii europene ale SF-ului: la francezi, la germani, la unguri, la italieni. Lino Aldani, de pildă, în primele sale povestiri, folosește frecvent nume și situații întâlnite la americani, din categoria celor pe care să se poată citi inscripția salvatoare: „Bun pentru SF“. Italianul avea ambiția să arate că, așa cum le rescrie el, subiectelor respective nu le lipsește nici abordarea într-o manieră proprie, nici dimensiunea critică.
Ce șansă au subiectele „americanizate” de autori români? E limpede că ele vor fi repede descoperite ca false de către americani, așa cum și noi le citim cu zâmbete ironice romanele situate de ei, să zicem, la București în vremea lui Ceaușescu. Scrieri unde locurile și oamenii printre care noi am trăit nemijlocit par a se copia din filme marca Hollywood, întrucât autorii de peste Atlantic inventează realitatea românească pe ghicite și o dau drept autentică. Nu demult s-a tipărit la Editura Universității din Liverpool ediția a doua a unei antologii de SF european devenit deja „clasic“, Vedere de pe celălalt țărm, și pe care o datorăm lui Franz Rottensteiner. Prin această culegere care îi includea pe Aldani, pe francezii Gérard Klein și Jean-Pierre Andrevon, pe polonezul Lem, pe Herbert W. Franke și alți câțiva autori din aceeași generație, antologatorul austriac încercase în 1973 să-i facă pe americani să descopere că mai există și alt SF decât cel anglofon. Semnalând faptul că și SF-ul european „are fixație pe Statele Unite“, un recenzent al noii ediții discută în acest sens povestirea lui Adrian Rogoz Altarul zeilor stohastici, unde – ne amintim – un oarecare Homer Hidden trece prin seria lui spectaculoasă de accidente cu final miraculos. Nu e momentul să discut din nou povestirea, dar rețin nedumerirea oarecum amuzată a comentatorului privitoare la situarea acțiunii „fără nicio rațiune aparentă, între Mobile și Huntsville, Alabama“, neștiind dacă trebuie să-l facă responsabil pentru această soluție pe autor, sau pe traducătorul lucrării, Matthew J. O’Connell. Noi știm foarte bine că soluția era chiar a lui Rogoz și își avea rațiunea în nevoia SF-ului românesc de a câștiga o verosimilitate în care anglo-saxonul oricum nu crede, simțind-o falsă.
Lucrurile se complică și mai mult dacă e să dăm crezare lui Costi Gurgu, autor talentat din faza actuală a SF-ului nostru. Trăind de aproape un deceniu în Canada, el face constante eforturi de a-și integra scrisul propriu în cel de expresie anglo-americană, prin urmare îi putem acorda credit deplin atunci când vorbește de dificultățile ridicate în calea unui scriitor care vrea să publice în limba engleză. Nu doar stăpânirea limbii e importantă, ci și conștientizarea realității că te adresezi unui alt public. Un public cu preferințe pentru subiectele comerciale, ceea ce ar însemna că și românul care ar dori să-l cucerească trebuie să scrie cărți încadrabile în această tendință. Dar asta nu e totul, fiindcă imitații după SF-ul american care, prin traduceri, ne-a inundat și nouă piața s-ar putea face în serie. Necazul e că americanii îi simt pe scriitorii canadieni (Robert J. Sawyer, Cory Doctorow și ceilalți) inteligibili doar în proporție de 80%, deși le sunt vecini de continent și folosesc în chip natural aceeași limbă. Britanicii, spune Gurgu, li se par „ciudați“ de-a dreptul și atât de diferiți de ei încât cu greu pot fi vânduți în America. Iar europenii, ei bine, europenii ar fi pur și simplu incomprehensibili, lipsindu-le totodată, cireașă pe tort, și corectitudinea politică atât de dragă astăzi celor din Statele Unite.
Da, e ceva la care merită să te gândești! Mă întorc, prin urmare, la subiectul cu „patria ne este limba română“ și mă întreb dacă SF-ul pe care îl scriem, așa necomercial și incorect față de o politică standardizată cum o fi el, n-ar putea totuși să-și impună valorile proprii, în măsura în care le are cu adevărat. Globalizarea nu înseamnă neapărat ștergerea oricăror trăsături ce ies dintr-un tipar impus de alții și trecerea la o uniformă convențional acceptată. Până la urmă, așa cum le învățăm noi gusturile și preferințele, vor trebui să ni le învețe și ei, dacă vor să cunoască lumea cu adevărat. Ciudate cum li se par, ele aduc în joc partea lor de originalitate, împiedicând genul să sfârșească în rutină generalizată și plictis. Cât despre acel Vasile care stârnise cândva umorile acide ale lui Kernbach, mă bucur că autorul a avut inspirația de a nu scrie totuși „pilotul cosmic Nick sau Dumitru“, fiindcă nu mult timp mai târziu un Dumitru (Prunariu) s-a întâmplat să avem și noi, românii, înscris pe lista reală a cosmonauților.
Imagine: extremetech.com