Nu știu câți copii de astăzi își mai hrănesc fantezia vârstei cu basme populare. Copiii de odinioară, dintre care nu mă exclud, știau că „fătul cel frumos“, prințul cu încărcătură „pozitivă“, altfel zis eroică și morală, atunci când își încăleca armăsarul pentru a se lansa în aventură, trebuia să aibă neapărat un paloș atârnat la șold și să-l mânuiască iscusit în luptele lui cu zmeii, cu spânii, cu cotoroanțele, cu diverse alte întruchipări ale răului pe Pământ. Sau în lumile paralele, dacă firul poveștii îl conducea la un moment dat și pe alte tărâmuri. Pușcoacele, tunurile cu bilă de fontă și alte arme mai pretențioase vin abia prin trecerea la romanele cu pirați, unde și săbiile tradiționale rămân încă la mare cinste, spre a fi folosite după abordaj. În fine, despre alte categorii de armament copilul află de la televizor, fie din filmele istorice de război, fie din cele de science-fiction. Mai nou, și din jocurile pe computer.

În SF, armele apar acolo unde se poartă războaie anticipate. Iar războaiele s-au anticipat de regulă în prelungirea unor stări conflictuale din realități social-politice cunoscute. Marea Britanie, în ciuda faptului că-și construise cândva un imens imperiu colonial, sau poate și din cauza asta, a trăit generații în șir cu spaima invaziei dinspre continent. Invadatorii erau când germanii, ca în Bătălia de la Dorking de Sir George Chesney, când diverse coaliții franco-germano-ruse, alcătuite chiar împotriva tendințelor reale al istoriei, doar spre a mângâia orgoliul național al unora dintre combatanții fictivi, fie ei francezi, fie germani, fie altceva. Nu-i vorbă, că aceste coaliții prototipice se refac ușor pe teren imaginar, gata să-și rezolve alte serii de conflicte proprii: francezi cu ruși contra germani, englezi cu ruși contra turci, japonezi contra americani, australieni contra japonezi și alți asiatici. Un întreg carusel belicos funcționează în această anticipație militară clasică, unde doar un singur autor, „Căpitanul Danrit“ (în pielea căruia s-a infiltrat colonelul Émile-Auguste-Cyprien Driant, mort în Primul Război Mondial, la Verdun), a putut produce peste 7600 de pagini – și putem avea încredere în numărătoarea enciclopedistului Pierre Versins! – unde pune cruce, rând pe rând, nemților, arabilor, negrilor, rasei galbene și eternilor rivali englezi.

Evident, în asemenea încleștări produse înaintea Primului Război Mondial, armamentul tradițional e de bază, însă nu suficient, din moment ce îl vedem până și pe H.G. Wells interesat de viitoarele tancuri (Cuirasatele terestre) și mai ales de aparatele de zbor, cu care dă lupte aeriene în romanele Când se va trezi Cel-ce-doarme și Lumea eliberată. De parcă n-ar fi fost destul cu amenințările detectate dinspre Europa, mai lasă și marțienii să invadeze Anglia, măturând-o cu raza morții de la înălțimea adăposturilor lor care se deplasează pe trei picioare metalice, de robot. Și tot Wells, în Lumea eliberată, pune la lucru avant la date bomba atomică, nu chiar în modul cum aveam s-o descoperim noi la Hiroshima, ci năpădind scoarța planetei cu buboaie clocotitoare, în continuă erupție bazată pe reacțiile în lanț.

Dacă te iei după filmele lui George Lucas, ai putea spune că inventivitatea în domeniul armelor viitorului cam bate pasul pe loc. Avem aceleași săbii de samurai, transformate de efectele speciale în jeturi de lumină, aceleași carabine strânse la piept de plutoane de roboți încruntați, dar care împroașcă la rândul lor raze laser, aceleași aeroplane wellsiene, mai zvelte și mai sprintene totuși, făcute să manevreze agil și în spațiul cosmic, de unde aruncă bombe nimicitoare în Steaua Morții, planeta de fier csare ascunde spiritul răului, gata să subjuge Galaxia, dacă „fătul cel frumos“ nu luptă cu ardoare și nu-și folosește eficient, fie și în ultima secundă de dinaintea dezastrului, jucăriile nimicitoare cu care e înzestrat.

Asta nu înseamnă că imaginația scriitorilor de SF s-a blocat în invenții comode, care se tot repetă. Apar din când în când și rafinamente, subtilități. Îmi amintesc de o povestire scrisă de Robert Silverberg, unde arma stă ascunsă în ochiul unui robot cu înfățișare umană, operând doar atunci când ținta e luată perfect și de aproape în cătare. Iar ținta perfectă nu poate fi alta decât un om al puterii, un odios de felul lui satrapului „Antonescu“, personajul pe care și-l alege americanul pentru poligonul fictiv al povestirii lui. În timpul unei audiențe, purtătorul ochiului letal își declanșează fasciculul invizibil, numai bun să-i secționeze tiranului balcanic un vas important din creier și să-l dea gata. Ingenioasă născocire, încât, văzând că aproape tot ce s-a imaginat în SF trece destul de repede în viața reală, te și întrebi de ce oare nu s-a pus în practică până acum. Material pentru asasinatul politic ar fi peste tot în lumea asta tulburată.

Invenției de mai sus aș putea să-i găsesc o pereche și în SF-ul românesc, numai că într-un registru mai degrabă comic decât în cel grav al americanului. E vorba de o povestire mai veche a lui Sergiu Fărcășan, Mașina de îmbunat Cemombii, scrisă pe vremea când pagina de politică externă a ziarelor noastre era mereu plină de faptele criminale ale unui dictator african, Ciombe – cine-și mai aduce aminte de el? În orice caz, Ciombe ăsta supărase rău de tot Moscova și lagărul socialist, poate tot așa cum zisul Antonescu al lui Silverberg pare să fi umplut de silă democrația americană. Nici Cemombe al lui Fărcășan nu se lasă mai prejos, stârnind în popor atâta ură, încât liderul african e îngrozit de actele teroriste care i-ar putea scurta viața. Fărcășan concepe ceva asemănător ochiului cu laser, însă mult mai sofisticat, numai bun să alarmeze superstițiile unui suflet animist: trimis de la distanță, glonțul fatal ar putea să vină, precis dirjat, pe undele unei emisiuni televizate, țâșnind din obiectivul camerei de luat vederi exact atunci când dictatorul își lățește pe ecran zâmbetul cel mai plin de sine.

Dacă până acum am vorbit despre arme mai mult sau mai puțin sofisticate cu care dotează SF-ul războaiele viitorului (un viitor care, pentru unele lucruri anticipate, a și devenit trecut), mai rămâne să pomenesc arma armelor, omul însuși. Soldatul total, ucigașul perfect pe care l-am văzut acționând în filme ca Terminator, bunăoară. Este fie robotul cu chip uman, fie omul devenit supraom, devenit ciborg prin implanturi fizice și electronice, ca și prin antrenamente concepute special pentru o asemenea jucărie lipsită de conștiință, dar capabilă de performanțe uluitoare. Sigur că ideea poate fi găsită în SF-ul american, la Philip K. Dick și la alții, însă nu trebuie să uităm că avem și noi o meritorie „împământenire“ a motivului, în Test de fiabilitate al lui George Anania. Mutantul din acest roman poate trăi în apă, rezistă în nori de gaz toxic, nu se sinchisește de atacurile bacteriologice și zboară prin simplu efort de voință. Genetica și cibernetica își dau mâna spre a scoate din retortă un strălucit ucigaș de profesie. Apărută în 1981, cartea era oarecum singulară în contextul temelor cultivate de anticipația noastră atunci. Trebuia să vină momentul 1990, cu avalanșa de traduceri din anglo-saxoni și cu experimentele românești derivate din cyberpunk, ca să încetăm să ne mai uimim de asemenea invenții șocante, și de multe altele, înțelegând că poarta ce ni se deschide spre viitor ne poate absorbi realmente într-un univers al manipulărilor de tot felul.