În science-fiction răsturnările de interpretare majore sunt rare, iar atunci când se produc, totuși, tind să aibă un caracter mai degrabă constructiv decât violent-demolator. Așa e și normal în cazul unui gen care s-a văzut, cam de pe la începuturile sale, împins la marginea literaturii și obligat să suporte condiția ingrată a minoritarului neglijabil. Într-o asemenea situație, dacă ieși în stradă nervos și pus pe ridicat baricade împotriva propriei tale întreprinderi, nu ai decât de pierdut: mai adaugi argumente în sacul celor ce te tratează oricum ca neserios și îți întorc spatele.
Englezii, când și-au lansat propria lor revoluție SF în revista New Worlds (cea care, cu Michael Moorcock, Jim J. Ballard și Brian Aldiss, făcea loc în spațiul britanic unui curent de înnoire tematică și stilistică, așa-numitul Nou Val) nu s-au repezit la beregatele lui Wells și Olaf Stapledon, să-i scoată cu orice chip afară din scenă. Și-au făcut pur și simplu jocul propriu, corectând ce li se părea demodat, introducând subiecte noi, precum sexualitatea și alegoriile sociale, dar lăsându-i pe clasici pe raftul lor onorabil. Ba chiar desprăfuindu-i din când în când și interpretându-i după merite, în contextul mai larg al SF-ului anglo-saxon – așa cum o face, de pildă, Aldiss atunci când se lasă bântuit de microbul istoriei literare.
Franța, în schimb, cu orgoliul de a fi centrul de iradiere al tuturor revoluțiilor europene, ne oferă un exemplu radical opus în ce privește tratamentul lui Jules Verne. Dacă în timpul vieții și decenii la rând după moartea celui socotit Maestrul de la Amiens, acesta a fost văzut fie ca un povestitor de minunate aventuri geografice pentru copii, fie ca un vizionar al tehnicii și explorator al perspectivei sale în lumea ce va să vină, se pare că trebuia să apară un moment când contestatarii de profesie puteau să se declare sătui de gloria lui și dispuși să-l arunce peste bord. Să-i scufunde nu doar memoria, ci chiar și pe el ca persoană fizică, după cum se va vedea imediat. Momentul acela poate fi stabilit în calendar cu precizie, anul 1978, și la fel promotorul gestului punitiv, un ziarist cu amintirea vie a revoltelor studențești din urmă cu un deceniu. De pe urma acestora pare să fi rămas cu sechele revoluționare de nevindecat. Numele lui este Bernard Blanc, iar într-o vreme ocupase la modul tumultuos scena SF-ului din Hexagon, impunându-și viziunea demolatoare și intimidându-i prin sonorități verbale pe cei ce nu se arătau a fi în rezonanță cu spectaculoasele răsturnări de perspectivă decurgând din ea.
Blanc se lansa în „revoluționarea” SF-ului de pe poziția jurnalistului de la Libération mai curând decât venind din interiorul genului și hotărât eventual să-și încerce în cadrul lui propriul său talent de creație. Ajunsese subit la convingerea că singurul lucru ce mai conta de-acum era „tânărul SF politic”, o manieră nouă și radical diferită față de scrierile mai vechi, cele bazate pe sense of wonder; altfel zis, pe capacitatea imaginației anticipatoare de a produce o uimire specială în cititor. Îmi pot permite să văd aici și o formă de exaltare partizană, însoțită de bucuria cu care cineva începe un proiect de reconstrucție nu neapărat himeric, ci oarecum trist în izolarea lui izvorâtă din opțiuni dogmatice. De regulă, revoluționarii construiesc după idei proprii abia după ce dărâmă totul în jur, și nu altfel ne apare Bernard Blanc în relația lui agresivă cu SF-ul, cu valorile clasice în special, pe care, în caz că le-ar lipsi germenul politicului, le consideră de-a dreptul reacționare.
Și, cum în mentalitatea activiștilor politici tot ce e „reacționar” trebuie eliminat, nu e rău s-o faci la modul simbolic, începând cu capul tuturor relelor, considerat a fi Jules Verne. Ceea ce Blanc rezolvă într-un pamflet intitulat De ce l-am ucis pe Jules Verne, unde chiar se imaginează călătorind în timp până în ziua de 24 martie 1905, pentru a descinde înarmat cu un pistol cu amortizor în casa de pe bulevardul Longueville din Amiens. „Asasinul” dă năvală în biroul lui Verne și-l execută în maniera comandourilor secrete ale contemporaneității noastre (vezi cazul Bin Laden), pentru vina de a fi contribuit la menținerea SF-ului, timp de decenii, în postura unei literaturi adresate subdezvoltaților. Pentru că vorbim de un fanatic al ideologiei, glonțul fatal nu pleacă, totuși, decât după ce bătrânului consternat i se face un veritabil rechizitoriu al „păcatelor” sale literare, între care cel mai mare pare să fie răsucirea minții generațiilor de mai târziu. Seduse de subiectele verniene, acestea ar fi fost abătute de la problemele terestre spre fascinația Lunii și a spațiului cosmic, ca și spre iluzia că navele spațiale aparțin tuturor, nu doar celor bogați. Prin urmare, în interesul SF-ului veritabil, autorul celebrelor „Călătorii extraordinare” trebuia oprit să-și mai risipească în public „prostiile” mincinoase. Argument cvasi-jdanovist ce vrea să atribuie moralitate politică gestului criminal.
Faptul că în aceeași zi Verne urma să dispară din scenă de moarte bună nu mai contează. Contează valoarea simbolică a deciziei „reparatorii”, cea care justifică și aureolează debutul – fie și întârziat – al noii orientări. Și nu s-ar putea spune că ziaristului reprofilat i-au lipsit mijloacele de a și-o pune în practică. S-a instalat la cârma colecției „Ici et Maintenant” de la Editura Kesselring, nume ales în perfectă antiteză cu colecția „Ailleurs et Demain”, gospodărită de Gérard Klein la Robert Laffont. A părut că-și va face la un moment dat aliați din câțiva scriitori de marcă în SF-ul francez, Jean-Pierre Andrevon, Michel Jeury și Daniel Walther, curtați cu insistență în scopul unei convertiri la noua ideologie a genului. Cu toate acestea, SF-ul politic „n-a prins”, ori poate că n-a putut avea succes în maniera agresivă și partizană ce i se impunea de către un ideolog intersectat accidental cu traiectoria normală a genului. SF-ul clasic, cel bazat pe tradiționala minunare de resursele abil stimulate ale științei și tehnologiei, ca și de impactul lor asupra viitorurilor posibile, s-a dovedit suficient de puternic încât să-și reintre în drepturi și să triumfe asupra unei improvizații aclamate triumfalist. După nici trei ani de vânzoleală politică, Bernard Blanc se dădea la fund, nelăsând în domeniu alte urme decât această inițiativă de asasinat literar pe care însuși Jules Verne, de acolo de unde o mai fi contemplând faptele lumii, presupun că n-o poate privi altfel decât cu seninătate, ca pe o copilărie.
Nici moștenitorii lui literari n-au stat cu mâinile în sân. Dezmeticindu-se repede din această violentă și surprinzătoare tentativă de intimidare, ei au continuat să scrie așa cum erau obișnuiți, pe subiecte sigure și cu umorul franțuzesc îndeobște cunoscut. I-au lăsat astfel pe improvizatorii de SF politic fie în criză de inspirație, fie cu cărțile nevândute pe rafturi, ceea ce – fără îndoială – pentru editor e mortal. Ceva mai târziu, în 2005, s-a publicat și o carte de răspuns direct la „ofensa” cu uciderea revoluționară a Maestrului de la Amiens, intitulată Mașina viselor. Copiii lui Jules Verne. Cum titlul francez îmi pare a avea și o nuanță suplimentară, îmi permit să-l citesc și ca „mașină de revenit la vise” – visele pe care cineva, din motivele sale politice, tocmai te-a obligat să le părăsești, fără să te întrebe dacă vrei sau nu, dacă ești dispus sau nu să pui și tu mâna pe pistolul cu amortizor și să le iei drept ținte de tir. La vise mă refer.
Cartea este de fapt o antologie masivă, la care contribuie cu povestiri și nuvele special concepute pentru tema ei 18 autori de marcă în SF-ul francez contemporan, de la cei trei „ezitanți” (vremelnic) la cântecul de sirenă interpretat de Bernard Blanc – i-am numit din nou pe Andrevon, Jeury și Walther, până la condeie mai recente, precum Ugo Bellagamba, Fabrice Colin sau Pierre Pevel. Ideea antologatorilor (Richard Comballot și Johan Heliot) este la rândul ei polemică, dar pe invers: „Noi îl resuscităm pe Jules Verne!”, ceea ce presupune ca fiecare dintre participanții la acest act de generoasă intervenție sanitară să se deplaseze la rândul său în trecut, chiar în fatidica zi de 24 martie 1905, săvârșindu-și intervenția de tip SMURD în felul și în stilul propriu. Jocurile acestea pe temă dată fac dovada unei notabile risipe de imaginație și de umor ironic. Totodată, impun în forță și o cuminte morală comună: figurile tutelare ale genului trebuie lăsate la locul pe care și l-au câștigat în memoria publicului. Să moară de moarte bună, iar moștenirea lor culturală să fie sporită sau risipită de „copiii” lor literari după cum îi duce capul și inspirația.