Înainte de a învăța să-și construiască o mașină specializată, omul a călătorit în timp cum a putut, ajutat de întâmplare și de concursul unor forțe naturale. Uneori l-a prins înghețul, ca în Zece mii de ani într-un bloc de gheață de Louis Boussenard, trezindu-se în chip fericit exact la limita anunțată prin titlu.

Alteori a suferit efectul unui procedeu ciudat, numit „desecare”, precum în romanul lui Edmond About, Omul cu urechea ruptă, revenind, cu metehnele lui cazone de soldat al lui Napoleon, în epoca strănepoților lui. Câteodată i-a fost de ajutor somnul cataleptic, iar aici ne înscriem cu bune șanse și noi, românii, prin mai mulți autori minori, însă mă rezum să citez doar personajul Grigore Tăun din romanul Sahariana de I.M. Ștefan și Max Solomon. În cazuri concepute mai rudimentar, cel proiectat peste milenii s-a trezit pur și simplu din morți, ca în povestirea Spiritele anului 3000 de Demetriu G. Ionnescu, alias Take Ionescu, politicianul de la începutul secolului XX.

Wells, despre care Ov. S. Crohmălniceanu scria cândva că ar fi privit de autorii mai noi drept un fel de Nicolae Filimon al genului SF, are inclusiv meritul de a fi rupt această tradiție a călătoriilor în timp naive și întâmplătoare, imaginând un vehicul bazat pe sugestiile tehnicii, manevrabil și, prin urmare, în stare să efectueze călătoria sub controlul inteligenței și voinței umane. Călătorul său nu mai este un naufragiat temporal, ci un stăpân al celei de-a patra dimensiuni, un explorator conștient, capabil să intervină, prin comenzi tehnice potrivite, în controlul deplasării efectuate. Libertatea de manevră câștigată astfel poate fi folosită avantajos pentru regimul epic al scrierii, asigurând aventurii insolite un inexistent (înainte) caracter dinamic, ritm și acces la rezolvări dramatice inspirate. Inventând Mașina Timpului, Wells poate fi creditat ca autor al unui gest de-a dreptul revoluționar în materie, cu ecouri ample, repercutate în chiar timpul ce face obiectul interesului nostru de acum. Odată găsit și activat vehiculul destinat șoselelor temporale, acesta avea să fie pus la dispoziția tuturor celor ce doresc să-și conducă imaginația pe asemenea trasee neobișnuite, scutindu-i astfel de nevoia de a fi ei înșiși, fiecare dintre ei, născocitorii vreunui principiu verosimil pentru lansarea în cursă. Desigur, mașina lui Wells este oarecum primitivă, un cadru de bicicletă cu șa și ghidon, în vreme ce alte vehicule, desenate de succesori, pot avea forme mai sofisticate, performanțe mai bune, toate în funcție de gustul și de preocuparea mai mult sau mai puțin inginerească a autorului respectiv. Unele pot fi locomotive complicate, altele OZN-uri, altele își simplifică forma până la geometria esențială a unui corp sferic fără alte distincții, precum în povestirea lui Adrian Rogoz, Fugă în spațiu-timp. Indiferent de amănunte, pasul esențial a fost pus de Wells; noi, ceilalți, avem la îndemână ideea lui cuceritoare și nu ne rămâne altceva de făcut decât s-o exploatăm cu folos.

Erupte în SF-ul modern, Mașinile Timpului încep de la o vreme să nici nu mai pretindă descriere, e suficient să fie doar pomenite. Nu se mai simte nevoia desenului detaliat: în contextul unei aventuri temporale, ele  există pur și simplu, îndeplinindu-și rostul tehnic pentru care au fost create. Se întâmplă cu ele ceea ce s-a petrecut și cu alt gadget fundamental al SF-ului, nava cosmică. Cred că am mai spus asta undeva, dar e un adevăr ce trebuie repetat: nimeni nu stă astăzi s-o descrie meticulos, nimeni nu mai așteaptă cu sufletul la gură să-i fie arătată în amănunte. Prinși fiind de trama scrierii, de țesătura epică și de conflict, rămâne prea puțin loc de curiozitate pentru ceea ce și în SF, ca în orice domeniu al vieții, intră deja în banal. Mulțimea soarbe din priviri o limuzină, veche sau nouă, la saloanele auto care le prezintă ca pe niște exponate rare. Pe stradă ne interesează mai degrabă felul în care răspunde limuzina la solicitările celui care o conduce. Mai pe scurt: întâmplările lui, nu ale vehiculului de care se folosește când are nevoie. La fel și cu Mașinile Timpului. Adunate într-o expoziție, am avea ochi și răbdare să le admirăm, să le comentăm comparativ, să ne comunicăm unii altora impresii tehnice și așa mai departe. Puse „la treabă” într-o povestire, într-un roman, ele rămân simple instrumente, servitorii din umbră ai acțiunii. N-am întâlnit pe parcursul unei astfel de desfășurări epice vreo exclamație plină de invidie: „Vai, ce Mașină a Timpului cool ai!” Sau poate am întâlnit-o cândva, dar ea nu se mai aude de mult.

În variantele și mai recente ale călătoriei temporale, Mașina nici măcar nu se vede, deși ea trebuie să existe pe undeva, permițând realizarea tehnică a saltului între epoci diferite. Ea funcționează de-acum nu ca un vehicul care pornește „la cheie”, ci mai degrabă ca un tun ce-și trimite pasagerul la țintă ca pe un proiectil. Retrasă dincolo de privirea spectatorului, Mașina devine, sau măcar conține un dispozitiv de unde se face teleportarea. E o simbolică poartă între epoci, între lumi, între dimensiuni spațio-temporale distincte. În această fază de evoluție a dispozitivului, sau mai degrabă a atitudinii noastre față de el, gadgetul în sine aproape că nu mai contează. Ajunge ceva abstract, similar unui concept. Unii, frunzărind grăbit domeniul nostru, ar putea spune că prin asemenea soluții SF-ul începe să se confunde cu basmul, cu fantasticul miraculos din fanteziile eroice. Și totuși, nu-i așa. Spiritul Mașinii Timpului e prezent chiar și atunci când Mașina însăși nu mai intră în scenă.

Acum mai rămâne să vedem despre ce anume vorbim: despre realitate, ori despre ficțiune pură, despre o speculație teoretică, posibilă la modul virtual și improbabilă în lumea fizică, ori dimpotrivă, despre ceva cu oarecari perspective de a se întrupa în lucru concret, palpabil, funcțional. Încadrăm Mașinile Timpului la rubrica „if”, „dacă” (dacă ar fi așa, așa s-ar povesti – ca să parafrazez începutul fantazărilor folclorice), sau le acordăm o șansă printre alte invenții proiectate și realizate de inteligența și inventivitatea spiritului uman? Toate aceste situații enunțate mai înainte merită o discuție mai largă și cred că fiecare dintre ele își are susținătorii ei, mai mult sau mai puțin înfocați, mai mult sau mai puțin ironici față de opțiunile celorlalți. Scepticismul extrem ne-ar avertiza că intrăm într-o sterilă dezbatere medievală, precum cea despre sexul îngerilor. La celălalt pol al soluțiilor, am putea fi atenționați asupra faptului că aproape tot ce a imaginat omul s-a cam realizat practic și că așa va fi mereu, fiecare născocire trebuind să-și aștepte doar momentul.

Deocamdată bătălia se dă pe hârtie, iar protagoniștii sunt specialiștii de vârf în fizica teoretică. Unii dintre ei au ajuns deja la concluzia că timpul nu poate fi deschis pentru navigație, în vreme ce calculele altora merg spre modele de univers am zice extravagante, care nu exclud existența virtuală a „găurilor de vierme”, a buclelor spațio-temporale, a unor dimensiuni deocamdată nepercepute ale Universului, dar pe care ecuațiile din ce în ce mai complicate și mai inaccesibile profanului le implică, antrenându-le în vaste construcții teoretice. Așa cum spune Exploratorul Timpului al lui Wells, așa cum simțim de fapt cu toții, prezentul nu-i decât o treaptă, o etapă din lungul șir al momentelor succesive, iar mintea umană se construiește și se perfecționează continuu, rezervându-ne și pe mai departe surprize. Explozia de noutăți prin care trece azi civilizația umană, pe toate palierele, de la informație până la aplicațiile tehnice considerate fantezii imposibile cu numai câțiva ani în urmă, nu numai că nu se va opri, ci, dimpotrivă, amenință să transforme lumea, bineînțeles că și omul (e și el o componentă a lumii, printre atâtea altele), în ceva încă greu de imaginat. Prin urmare, eu n-aș exclude din principiu, sau din pură încăpățânare tradiționalistă, nici șansa călătoriei temporale de a deveni la un moment dat o realitate ca oricare alta. Înțelepciunea ar trebui să ne îndemne să nu spunem categoric „dacă”, lăsând loc între întrebările pe care ni le punem și alteia: „când”.

În ce ne privește, ca scriitori de SF, realitatea aceasta există deja, trăim în ea de mai bine de un secol și avem toată îndreptățirea s-o facem, fiindcă, așa cum susțin și bunele tratate de teorie literară, universurilor literaturii nu li se pretinde adecvarea prin simplă copiere la realitatea exterioară. Li se pretinde să fie verosimile, coerente în cadrul acestei verosimilități, iar printr-un SF verosimil și coerent circulă multe, inclusiv Mașinile Timpului. Poate că tot ce facem noi acum nu-i decât un stimulent pentru realitatea efectivă și o deschidere de drum.