Oricât ar încerca unii dintre noi să prezinte lucrurile altfel, tema vampirului este una de import în science-fiction. Ea aparține fantasticului romantic și mai ales literaturii gotice, unde a și produs scrieri rezistente la coroziunea timpului. Cap de listă este mereu reeditatul Dracula al lui Bram Stocker, sursă de inspirație și imbold de reinterpretare, în cheie proprie sau în registrul mai liber al „variațiunilor”, pentru destui autori de azi. Asta nu înseamnă că SF-ul n-a fost tentat și el de vampirism, fiindcă – am mai spus-o și o repet – nu există genuri pure, iar hibridarea literară e tot atât de valabilă ca hibridarea umană, dacă e să dăm crezare savanților specializați în analiza genomurilor de toate felurile, și care descoperă între genele omului modern între 1 și 4 la sută gene transferate de la neanderthalieni.
Fără îndoială, preluarea cu succes a unei teme de către genurile învecinate pretinde o adaptare inspirată, un mixaj de trăsături care să poată face credibile motivele „de import” în contextul genului supus unei asemenea delicate operații de transplant. Unul dintre romanele SF clasice purtătoare de „genă vampirică” se intitulează I am Legend (1954) de Richard Matheson, unde prețul adaptării (mă rog, al hibridării intergenerice) este motivarea patimii sangvine prin argumente mai mult sau mai puțin științifice. E adevărat că, în contextul post-apocaliptic imaginat acolo pentru o omenire viitoare, legendar e mai degrabă cel necontaminat de bacteria transformării generale; însă, pentru uzul expunerii mele, îmi permit să transfer sensul asupra celui ce suportă metamorfoza.
La noi, drumul temei a fost pregătit de folclorul strigoilor, moroilor și altor „morți vii”, revenanți, zombi, cum li se spune în argoul actual al domeniului. Toți aceștia sunt figuri de spaimă, bântuind imaginarul popular spre tulburare de suflete și spre reamintirea faptului că, dincolo de lucrurile ce se văd, clare și precise la lumina zilei, ar putea fi și unele pe cât de imprecise, pe atât de malefice, insinuate sub puterea întunericului. Nu întotdeauna aceste creaturi diabolice se mulțumesc, ca în nuvela lui Caragiale Calul dracului, sau în unele povestiri scrise de Gala Galaction, să inspire doar spaimă cvasi-comică personajului narator. Uneori strigoii se mai dedau și la festinul sângelui, făcându-ni-l pe contele Dracula (care din stirpea acestora s-a născut, mai degrabă decât din cea a lui Vlad Țepeș) să se încadreze perfect în menajeria lor. Găsim, apoi, memorabile reinterpretări ale motivului la Cezar Petrescu și la Mircea Eliade (în Domnișoara Cristina și în Șarpele), dar mi se pare forțat să tragem de aici concluzia că strigoii și vampirii literaturii clasice au și devenit peste noapte personaje de SF.
Abia mai încoace SF-ul românesc s-a putut deschide spre asemenea situații excentrice în raport cu tematica sa inițială. Așa cum iluminiștii Școlii Ardelene se simțeau obligați să militeze „spre surparea superstiției norodului”, această linie de conduită, chiar dacă sub alte motivații politice, o întâlnim și în literatura noastră științifico-fantastică de la mijlocul secolului trecut. Orientarea raționalistă a genului va ține multă vreme la distanță motivele fantasticului, considerate improprii învățăturii ateist-științifice agreate de clasicii marxismului. A mai fost, apoi, la o critică literară mai mult sau mai puțin dogmatică, reținerea de a accepta dimensiunea fantastică în literatura română, ba chiar o dublă reținere, agravată ca intensitate, și față de SF, considerat literatură marginală, demnă de prefixele para-, sub-, în fine, cu un cuvânt nemțesc, Trivialliteratur. Ce să mai aștepți, în consecință, de la matrimoniul unui gen „handicapat” cu altul aparent și mai „handicapat”?
Ei bine, teoria e una, iar rezultatele de pe teren mai au darul, câteodată, s-o și infirme. Acest lucru se vede mai ales în SF-ul nostru de dată recentă, cel care a reușit niște performanțe importante. Întâi, una de ordin calitativ: să demonstreze că poate produce autori de valoare, cu scrieri preocupate de aspectul lor estetic și de obiective literare certe. În al doilea rând, că este realmente preocupat de fuziunea intergenerică, de o lărgire a bazei de subiecte proprii, de un progres semantic realizabil prin „contaminare” motivică și stilistică. În această situație, putem vorbi și de reinterpretarea unor clișee din folclor. Putem vedea felul aparte în care apare tratat în SF mitul vampirului și, la celălalt pol al procesului de interferență, noutățile produse de această metamorfoză în materialul său originar. Putem înțelege evantaiul de intenții auctoriale sub care se produce metamorfoza, de la ironia subțire până la pastișa deliberat îngroșată, de la simplul joc de societate la luarea motivului vampiric în serios, pentru efectele horror conținute în sine.
La un autor de hărnicia și diversitatea tematică a lui Liviu Radu, nu e de mirare să întâlnești chiar mai multe abordări ale temei vampirului, niciuna însă repetată, copiată după clișeu. O povestire intitulată Bârfe înainte de luptă, din culegerea Cifrele sunt reci, numerele-s calde (2005), explică miile de ghilotinări săvârșite în Revoluția Franceză ca pe o luptă națională de extirpare a persoanelor luate în stăpânire de epidemia vampirismului; campanie dusă de Robespierre până când el însuși cade victimă cumplitului flagel, devenind simultan și vampir, și înalt decapitat politic. Relatarea „adevărului ascuns” e făcută într-un grup de soldați bețivani și întâmpinată, în consecință, cu interesul alterat de alcool ce surpă inevitabil o dezvăluire „gravă” în ridicolul conjuncturii imaginate. Și alte apariții ale motivului aleg momente livrești, de regulă senzaționale. Willford Northland din Descendenţi trăiește într-o Londră de secol XIX bântuită de ororile lui Jack Spintecătorul, dar și de prezența contelui Béla Urr din Transilvania neguroasă a tuturor celor cu sânge pe canini. Un ucigaș în serie cu apucături de vampir apare și în povestirea La stânga unde-i inima, din volumul Ghicit de seară (2012), iar Ina Țepelina din povestirea cu același nume e salvată de un vampir tocmai spre a fi inițiată în tainele oribile ale nopții. Cât privește schița Psihiatru de noapte, inclusă în culegerea Babl (2004), clienții unui original cabinet medical se întâmplă să fie diverși vampiri, vârcolaci și fantome, într-un spectacol amuzant mai degrabă decât producător de groază.
Două autoare talentate, Ana-Maria Negrilă, cu nuvela Cântecul zorilor, din volumul Orașul ascuns (2004), și Ștefana Czeller, cu scurtul roman Cerneală și sânge (2011) folosesc motivul într-un cadru citadin contemporan, căruia îi explorează poezia tulbure, ca și puterea de seducție a creaturilor ce-l bântuie – vampiri sentimentali și melancolici, conspiratori nocturni capabili de reverii insolite ori, dimpotrivă, atrași la rândul lor în capcanele unor tenebre și mai adânci. Costi Gurgu creionează în povestirea Albastre din volumul Cronici de la capătul Pământului (2011) figura nostimă a vampiroaicei adolescente Petronela, care, pe lângă grijile speciei sale enigmatice, mai are și grija examenului de admitere la Drept. În Hotelul Sfinților, de același autor, un alt student la Drept parcurge o halucinantă Noapte a Sfântului Andrei garnisită cu tot tacâmul unei nebunii seducătoare, cu o „cireașă pe tort”: vampirul dac Cotys, prizonier în labirintul de sub hotelul unde are loc acțiunea. Un amestec de vampirism și motive folclorice (ducele Greuceanu și soția lui, Ileana Cosânzeana) apare și într-o mai veche povestire a lui Gurgu, Sămânță pripită. Mai pot fi adăugați listei și alți autori români interesați în SF-ul lor de motivul vampiric, Bogdan-Tudor Bucheru, Florin Pîtea, Raluca Băceanu, Cătălina Fometici, și n-o să-l las uitat pe principalul „activist” al temei (folosesc cuvântul cu simpatie și fără nicio intenție ironică), Oliviu Crâznic. El este nu doar semnatarul unui roman de succes, …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul (2010), ci și editorul unei antologii speciale, Dincolo de noapte. 12 fețe ale goticului, apărută la Millennium Books în 2012, carte unde „vampirii români” au câmp liber să-și exerseze talentele pe seama capacității de înfiorare sau de amuzament a cititorilor contemporani.
Cultivând această temă importată, nu facem altceva decât să ținem pasul cu o tendință în vogă a momentului actual al genului, văzut în desfășurarea sa internațională. Tendința, bineînțeles, nu e de condamnat, cu condiția să nu uităm un lucru extrem de important: moda vine și trece, iar urmele rămase după ea, în cazul discutat aici, țin nu atât de exotismul horror al grefei, cât de reușita sa estetică; de capacitatea ei de a nu se lăsa digerată de organismul care o suportă, dar nici de a-l anihila pe acesta din urmă. Chiar și atunci când îmbracă legendara pelerină a contelui Dracula, SF-ul nostru trebuie să rămână SF. Altfel o să ne trezim cu el trecut cu totul dincolo de barieră, pe teritoriul goticului. Sau, și mai rău, cu un gotic sadea, pretinzând însă fără îndreptățire, dar cu toată îndârjirea, să fie luat drept SF.