Printre problemele teoretice pe care și le-a pus SF-ul nostru în a doua jumătate a secolului trecut, nu prea multe țin de o estetică propriu-zisă a creației. Unele au vizat definirea – și redefinirea – genului, altele conținutul specific și relațiile cu domeniile de frontieră față de care trebuiau stabilite înrudiri și delimitări, iar celelalte puneau în discuție limitele imaginației, ori segmentul de public căruia anticipația părea să-i fie destinată. Chestiunea de estetică la care mă refer acum, cu o telescopică privire retrospectivă, e interesantă din mai multe puncte de vedere.

Întâi, pentru că a fost lansată în arena mondială a genului de un clasic incontestabil, Isaac Asimov, autor cu o operă masivă și capabilă să impună canoane, precum mult discutatele „legi ale roboticii”, totodată mare popularizator al științelor și al unor mituri esențiale (de la civilizațiile extraterestre la Biblie), însă prin nimic arătând, până la începutul anilor ’80, că estetica ar intra între preocupările sale curente. În al doilea rând – iar aici restrâng pomenitul interes la aria fandomului românesc – fiindcă articolul lui Asimov, intitulat Vitraliul și geamul, părea să fi fost propus (acestui fandom, bineînțeles!) oarecum „oficial” și imperativ de către responsabilii primului Almanah Anticipația (cel având înscrisă pe copertă anul 1983, dar publicat de fapt în vara lui 1982); dovadă și faptul că apare susținut de o baterie de entuziaste convingeri similare, precum cele din articolul lui I.M. Ștefan, Pentru o fantezie bazată pe știință și din alte câteva materiale „de sprijin”. În fine, mai e de menționat că singura replică temeinică, bazată pe argumente academice, de care îmi amintesc să se fi formulat în epocă (articolul lui Marcel Pop-Corniș, Vitraliile literaturii de anticipație, în Paradox ’83) s-a întâmplat să și încheie discuția, brusc și fără comentariile cuvenite, întrucât autorul său, specialist în literatura americană, decis să facă o neautorizată carieră la o universitate din Statele Unite, a intrat imediat în politica de anihilare culturală a regimului comunist, menită să lase pentru public orwelliana impresie că persoana în cauză nici nu s-a născut.

Care ar fi ideea estetică formulată de autorul Fundației pentru întreg genul SF? El, care promovează în scrisul propriu simplitate și transparență, un vid de lirism și de metaforă, apela în articolul amintit tocmai la metafora sugestivă, cerându-ne să privim alternativ prin tulbureala vitraliilor colorate și prin claritatea fără cusur a ferestrei de sticlă, ca să ne putem convinge de avantajul celui ce interpretează lumea prin mijlocirea instrumentului perfect transparent. Opera de artă ar fi, prin urmare, obiectul care falsifică realitatea, îi deformează contururile, îi aplică tente de culoare suplimentare sau chiar străine de natură, în fine, face tot ce știa ea să facă de două mii de ani încoace, de când – ne asigură Asimov – e cunoscută practica „vitraliului” artistic. A venit vremea unei altfel de arte, ni se mai spune, iar SF-ul, cu obiectivele sale științifice și cu modul „limpede” de a cerceta realitatea înconjurătoare și perspectivele ei, e cazul să pună sticlele colorate deoparte și să-și facă temele privind doar prin geam. Ce vezi prin sticla străvezie e adevărat și valoros, esteticește vorbind, mai adevărat și mai valoros decât sclipirile înșelătoare ale vechilor tratamente artistice.

Iată deci un nou tip de canon pe care Isaac Asimov se străduia să-l impună genului și am văzut că, la noi cel puțin, s-au găsit imediat aplaudaci. Au aplaudat cei preocupați să prezinte anticipația, din rațiuni politice, ca pe o „literatură de imaginație tehnico-științifică” și nimic altceva. Au aplaudat și bătrânii anticipatori de serviciu, care făceau din popularizarea științelor obiectivul major al genului, întrucât nici pe ei estetica nu-i prea dădea afară din casă, iar lecția de compunere literară păreau s-o fi neglijat sistematic în favoarea celei de factologie savantă. În zorul lor de a adăuga propriilor prejudecăți argumente venite din Olimpul domeniului, s-a trecut cu ușurință peste șubrezenia acestui canon estetic redactat de Asimov mai degrabă pro domo decât pentru necesitățile reale ale genului SF; gen aflat deja, în epocă, într-o surprinzătoare și accelerată schimbare. În multe dintre romanele sale, dar să citez doar Cavernele de oțel și Soarele gol, Asimov folosește scheme narative ale romanului polițist, unde acțiunea stă pe primul plan, iar dramatismul și verva inventivă servesc un alt tip de mister decât cel dintr-o scriere literară artistă. Nu vreau să spun că, în simplitatea și transparența necesare unei astfel de maniere, lui Asimov i-ar lipsi performanța – dimpotrivă. Dar e limpede că modul lui de a lucra folosește doar unei linii particulare a SF-ului, nu poate fi generalizat și cu atât mai puțin impus drept canon unic pentru întreaga creație a domeniului.

În comentariul său de odinioară, Marcel Pop-Corniș era chiar mai aspru decât sunt eu acum. Această specie, a SF-ului de acțiune policieră, „stimabilă în mâinile unui Isaac Asimov” (sunt chiar cuvintele criticului), o vede degenerând în pulp literature, în subliteratură, fiindcă – adaug eu – canoanele nu sunt suficiente prin ele însele și prin gloriile ce vor să le impună, mai e nevoie și de un veritabil talent. Tot Pop-Corniș observa că metafora sticlei de geam nici măcar nu era inedită, o discutase și Ortega y Gasset, și tot în legătură cu creația artistică. La Gasset, însă, accentul cade nu pe calitățile mecanice ale sticlei prin care se privește realitatea, ci pe resursele privirii înseși. Această privire poate să străbată sticla în mod neparticipativ pentru a descoperi doar universul de dincolo de ea, sau poate descoperi mai întâi imperfecțiunile care până și în transparență există, acționând asupra imaginii la fel ca un vitraliu, ca o țesătură textuală din care se constituie opera de artă.

Recitind după trecerea deceniilor acest text de incursiune asimoviană – nereușită, în fond – prin estetica generală și prin estetica particulară (cât de particulară?) a anticipației, se mai face remarcată, dincolo de pledoaria pentru minima rezistență în creația genului, și argumentația deficitară prin care ideea încerca să se impună. În cazul operei de artă nu poți justifica clișeul simplificat și sărăcit de mijloacele pregnante ale retoricii literare prin neputința omului modern de a-și mai găsi „timp liber” pentru lecturile ceva mai complicate. E ca și cum ai pretinde cu toată seriozitatea că, de acum înainte, nimeni nu-i va mai citi pe Faulkner sau pe Borges, în schimb vom face cu toții coadă la romanul detectiv.

Pe timpul lui Heliade Rădulescu, când literatura noastră generală era un fel de puzzle în lentă și ezitantă alcătuire, putea fi valabil îndemnul: „scrieți, băieți, numai scrieți!”. Iar lucrurile s-au mai dres pe parcurs. Din când în când vine câte un Maestru cu imperative noi: „scrieți așa cum scriu eu”, și lucrul acesta se întâmplă atât în mainstream, cât și în SF. Iar adevărul e că la realitate, așa simplă-complexă cum e ea, te poți uita cu folos atât prin ochelarii de soare, cât și prin cei de sticlă, ba chiar și cu ochiul liber: depinde ce vezi acolo unde privești și, mai ales, ce poți imagina în prelungirea surselor de inspirație. Pe lângă lecțiile de writing ale celor care se simt capabili și dispuși să le dea, mai rămâne încă mult de ghicit și de inventat pe cont propriu.