Citesc cu interes seria de articole Cum m-am făcut solarisian de Dănuț Ungureanu, unde autorul, astăzi unul dintre reputații scriitori de SF românesc (dacă ne gândim la povestirile sale din volumul Marilyn Monroe pe o curbă închisă, de curând reeditat de editura Tritonic, la Basmele geostaționare și la romanul Așteptând în Ghermana), își consemnează cu umor primele contacte cu cenaclul Solaris. Însemnările mele de astăzi pleacă de la un moment legat de participarea cenaclului bucureștean la Convenția națională din 1981 (pe timpuri acestor manifestări publice ale anticipației li se spunea, în ton cu limbajul ideologic oficial, „consfătuiri pe țară“). Mai precis, e vorba de evocarea unei vesele și gălăgioase călătorii cu trenul spre Iași, cu prilejul căreia tânărul student de odinioară are parte de o întâlnire neașteptată. Dar să-l auzim chiar pe el relatând-o:

„Monstrul (sub această afectuoasă poreclă colegială trebuie văzut un alt aspirant la gloria SF, Cătălin Ionescu – n. m.) mă apucă de umăr, silindu-mă să privesc de-a lungul culoarului. La nici doi metri, sprijiniţi de bara ferestrei, discutau în picioare Vladimir Colin şi Adrian Rogoz. Am îngheţat… Cred că am stat şi ne-am holbat la ei vreo cinci minute, fără întrerupere. Nu ne venea să credem că ne aflăm în acelaşi tren cu două din personajele legendelor noastre despre sefeul românesc, darămite în acelaşi vagon. Vladimir Colin fuma visător şi din când în când îi răspundea monosilabic domnului Rogoz, care se lansase într-o demonstraţie cu argumente. Au observat amândoi jalnica noastră stare şi-au tăcut, evident stânjeniţi. Abia atunci ne-am retras în vizuina compartimentului, cu sentimentul limpede că, dacă deplasarea noastră ia sfârşit în următoarele secunde, din indiferent ce motiv (asteroid lovind Terra, deturnarea acceleratului de către un OZN, alunecarea într-un univers paralel), şi tot s-a dovedit un eveniment grandios. I-am văzut de-aproape pe Colin şi Rogoz!“

Dănuț Ungureanu evocă aici un exercițiu de admirație pe care fanii de acum trei decenii îl vor fi trăit în raport cu unii dintre scriitorii de anticipație deja maturi și realizați atât sub aspectul creației personale (lui Colin îi apăruseră până atunci o serie de cărți de succes, Viitorul al doilea, Capcanele timpului, Babel, iar Rogoz publicase romanul Omul și Năluca și, mai ales, povestirile sale notorii, grupate în culegerea Prețul secant al genunii), dar și ca organizatori culturali. Deși Colecția Povestiri științifico-fantastice își încetase din 1974 apariția, amintirea ei rămânea vie pentru iubitorii genului, broșurile făceau deja patima colecționarilor, iar meritele redactorului pe întreg parcursul existenței bidecenale a publicației nu puteau fi puse la îndoială: figura lui circula pe canale mai mult sau mai puțin secrete, alimentând o legendă.

Atât Adrian Rogoz, cât și Vladimir Colin erau, așadar, acceptați drept Maeștri în mediul fanilor anticipației, iar respectul pentru ei nu arată să fi fost mai mic decât cel pe care pare să și-l fi câștigat în rândul simpatizanților din mainstream, cam în aceeași perioadă, un Geo Bogza și un Eugen Jebeleanu. De altfel, Colin profita din plin de relația sa prin alianță cu cel din urmă, lucru vizibil inclusiv pentru cei veniți să-și petreacă timpul la restaurantul Casei Scriitorilor din București (celebrul La Madam Candrea), unde, cu toată înghesuiala din local, o anume masă privilegiată rămânea mereu liberă, în așteptarea abonatului permanent; iar în caz că provincialul ignorant ar fi avut proasta inspirație s-o ocupe, ar fi fost imediat atenționat: „Știți, asta-i masa Maestrului Jebeleanu“. În fine, moartea poetului lăudat în epocă a schimbat inevitabil statutul mesei respective, ba i-a schimbat și lui condiția de Maestru, cel puțin prin faptul că astăzi, în ciuda meritelor reale ale poeziei sale, prea rar mai auzim vorbindu-se despre el, iar atunci când se întâmplă totuși, e în termeni mai degrabă critici decât laudativi.

Ceea ce vreau să spun aici este că-i destul de riscant să operezi cu termenul și cu postura de Maestru, ori să iei foarte în serios asemenea „idoli ai teatrului“ (cu o aluzie la spiritul baconian). Un lucru pe care eu începusem să-l simt încă din propria mea studenție, când, apropiindu-mă întrucâtva de revista Tribuna din Cluj, am descoperit cu surprindere puzderie de „Maeștri“ în redacție, unii chiar supărăcioși când li te adresai în termeni mai apropiați de realitatea vieții și a literaturii reprezentate de ei. Îmi amintesc, bunăoară, de un șef al secției de poezie care, în anii ’70, accepta fericit coniacele și adulațiile unor colaboratori, savurând ca pe o ofrandă cuvenită titlul perfid de Maestru, dar silit să mai înghită uneori și constatări critice de felul acesteia: „La al 13-lea volum, Ion Cutărescu tot nu confirmă. Iar poetul ofuscat prefera să vadă în recenzia dură un atac venit de la o revistă rivală, de la vreun „dușman de moarte“ etc., în loc să lase să-i pătrundă în cuget, legată de poezia sa, vreo umbră de îndoială.

Dar nu despre asemenea titluri autoinduse discutăm acum, și nici despre sentimentele meschine care ar putea sta, și chiar stau adesea în spatele lor. Calitatea de Maestru ține de măiestrie și de meșteșug. Maestrul e un meșter în domeniul său, în cazul nostru – al cuvintelor și al textului literar. Iar Colin și Rogoz, ca și alți câțiva autori români de SF din generația lor, aveau incontestabil, în acest sens, argumente temeinice în scrisul propriu. Chiar dacă nu ne grăbim să vedem în cărțile lor niște opere integral atinse de suflul superior al creației, nu putem nici ignora suprafețele pe care acesta se manifestă cu adevărat. În plus, nu trebuie uitată conjunctura epocii, fundalul relativ sărac în scrieri de anticipație pe care se profilează cărțile lor. Lângă romane precum Oul lui Columb de Eduard Jurist și Chemarea nesfârșitului de Ion Mânzatu, era reconfortant să citeşti o fantezie cosmică precum A zecea lume de Vladimir Colin, sau Capcanele timpului, de același, între cărți de Ovidiu Șurianu și Victor Bârlădeanu. Cititorii de SF n-aveau cum să nu simtă imediat diferența de adâncime a tablourilor insolite, poezia stranie a aventurilor imaginate, sugestiile simbolice ale unor personaje, în fine, diferența de valoare literară din scrierile pomenite.

Ca și alte câteva lucruri esențiale, menite să caracterizeze o persoană, calitatea de Maestru  nu ți-o poți da singur, trebuie să ți-o acorde alții. Cineva dispus să te recunoască astfel, să-ți accepte influența, să admită că ai însemnat ceva în formarea, orientarea și progresul lui. Lucrul acesta e posibil oriunde, inclusiv în SF. Cu condiția ca influența să nu se oprească la semnalmente exterioare, de „ritual” (în sensul celor pentru care unii se grăbesc să vadă în mișcarea genului manifestările unei secte neoprotestante), ci să vizeze substanța, creația.

Și ar mai fi o lecție de învățat temeinic: Măiestria nu este veșnică. Nu arată ca o boare de vânt, care vine și trece, însă nici nu se instalează ca un bolovan de neclintit, chip cioplit în piața publică. De un Magister cu poză contrafăcută nu ține nimeni seama, lumea e atentă la ceea ce comunică efectiv. Iar când nu te mai ascultă cineva, când interesul celorlalți alunecă spre alte voci și alte subiecte, măiestria personală are în cel mai bun caz șansa să devină un fluture fără viață, încarcerat în lacrima de chihlimbar.