O istorie a cenzurii sub comunism s-a mai încercat, însă problema rămâne inepuizabilă și înclin să cred, din experiență proprie, că oricând i se pot adăuga aspecte noi. Unele chestiuni sunt chiar subtile, luminând atât regulile absurde ridicate odinioară de oficialitate în calea scrisului și a editării, cât și diverse strategii de răspuns, atunci când asemenea replici, cu mai mic sau mai mare efect practic, se puteau imagina.
Una dintre numeroasele decizii de acest tip, inventate de fosta Centrală a Cărții din subordinea Consiliului Culturii (cititorii mai tineri probabil nu-și închipuie că asemenea instituții au existat de-adevăratelea și nu în vreun roman despre o lume alternativă) pretindea la un moment dat ca traducerile să fie semnate numai de persoane cu statut de membru al Uniunii Scriitorilor, ori care mai publicaseră până atunci cărți traduse. Regula era, bineînțeles, ambalată în argumente ce simulau grija față de calitatea cărții, însă în realitate urmărea să stopeze asaltul ofertelor de colaborare asupra unor planuri editoriale din ce în ce mai restrânse după celebrele Teze din iulie formulate de Ceaușescu. Aplicată dur, regula conducea la situația stranie că niciun traducător nou nu mai avea voie să se nască, întrucât, fiind debutant, prin forța lucrurilor nu publicase cărți până atunci și nici n-avea cum să fie membru al Uniunii Scriitorilor.
Pomenita istorie a cenzurii, dacă va avea cineva răbdare s-o definitiveze, va trebui să prezinte, cum am mai spus, nu doar presiunea regulilor absurde asupra scrisului și tiparului, ci și diversele modalități imaginate spre a evita interdicția și a debloca situația căreia aceasta îi dăduse naștere, venind după un șir de alte găselnițe orwelliene fabricate în laboratoarele oficiale. Exemplele pe care le voi da îmi sunt, poate, cel mai bine cunoscute și afectează direct munca mea și a soției mele, care la începutul anilor ’80 publicase prin reviste și almanahuri traduceri din povestirile lui Lino Aldani – în epocă, vârful de lance al fantascienzei italiene – și aștepta să fie tipărit, la Editura Dacia, primul volum pe românește din proza acestuia. Blocajul administrativ l-am pomenit, rămâne să se vadă cât de inspirat, sau poate neinspirat, a fost „driblingul“ imaginat de mine, cu avantajul de a fi și redactor de editură, spre a trece dincolo de obstacol. Am înțeles că debutul traducătoarei lui Aldani nu se putea produce decât în situația în care gira pentru ea un nume neîmpiedicat de regula absurdă pomenită mai sus. Salvarea putea fi, așadar, o colaborare fictivă: fie să mă includă ea pe mine ca al doilea traducător la volumul Noapte bună, Sofia, fie s-o includ eu pe pagina de titlu a unei traduceri la care tocmai lucram pentru Editura Univers. Evident, am ales această a doua soluție și, cum apariția cărții de la Univers părea iminentă, traducerile din Aldani și-ar fi avut drumul deblocat.
Din păcate, traducerea mea dintr-o sinteză despre Literatura japoneză a americanului Donald Keene n-a mai apărut chiar atât de repede pe cum speram, iar din fericire, un concurs de împrejurări norocos, poate o neatenție ori o relaxare a cenzorilor din Centrala Cărții, au făcut ca Noapte bună, Sofia să se poată publica în 1982. Volumul deschidea astfel calea altor scrieri de Lino Aldani purtând semnătura Doinei Opriță ca traducătoare: Eclipsă 2000, romanul Crucea de gheață, ca și a cărților traduse din Jules Verne, Enzo Siciliano, Luigi Malerba, mai aproape de noi versurile lui Libero De Libero și Gerardo Vacana. Dincolo de orice privire sentimental-partizană, afirm că era nedrept ca o interdicție, politică în esență, să anuleze din faza debutului cariera unei traducătoare onorabile, așa cum o va fi făcut în cazul altor traducători, dacă nu și-au găsit și ei, cumva, soluțiile salvatoare.
Ceea ce nu înseamnă că regula absurdă, ocolită atunci, n-a lăsat urme. De data asta, în bibliografia mea. Odată depășit momentul de impas descris aici, traducerea din Donald Keene nu mai avea nevoie de artificiul imaginat prin 1981, când am și predat Editurii Univers manuscrisul. Evident, am cerut redacției bucureștene – și nu o dată, ca dovadă copiile păstrate ale scrisorilor respective – să opereze pe foaia de titlu mențiunea corectă a traducătorului. Fiind însă vorba de o carte amânată mereu în favoarea diverselor urgențe, părea la un moment dat chiar ieșită complet din atenția redactorilor. Prin urmare, nici solicitării mele de revenire la normalitate după o strategie forțată de însăși anormalitatea instituită de cenzură nu i s-a dat curs. Lucru pe care aveam să-l constat în deplină surprindere abia după 1989, când editura publica în sfârșit o carte amânată timp de un deceniu. Nu spun că m-aș rușina de semnătura comună, dar și eu, și soția mea știm în ce condiții a trebuit să apelăm la o asemenea soluție care eludează realitatea efectivă a muncii noastre literare.
Și mai am în vedere o situație ce pretinde lămuriri, tot din registrul proverbului care spune că întotdeauna cămașa îți este mai aproape decât haina (adaptat aici: pe-ale mele le cunosc mai bine decât pe-ale altora). De data aceasta referirea e la o altă regulă de falsificare a realității, impusă tot de politica și cenzura vechiului regim: aceea de a șterge cu buretele numele autorilor transfugi, ori fie și plecați legal din țară, odată ce s-au stabilit în Occident sau în sfera de influență a Occidentului, renunțând la „luminoasele“ perspective promise de viitorul comunist. Dacă în anii ’50 listele interzișilor erau publice, ca să știe tot omul de ce „ciumați“ trebuie să se ferească, la două-trei decenii mai târziu ele rămâneau ascunse în sertarele Centralei Cărții; nu însă și inoperante, după cum se va vedea imediat. Una din traducerile făcute de soția mea pentru Editura Dacia la sugestia lui Alexandru Căprariu, directorul de atunci, este romanul cu subiect istoric al lui Arthur Conan Doyle, Aventurile brigadierului Gérard. Cartea a apărut la noi în 1987, dar nu independent, ci, pentru o mai avantajoasă vânzare, având atașate alte două romane din seria holmesiană a lui Conan Doyle. Pe traseul editării volumului, lui Căprariu i s-a atras însă atenția că traducătorii romanelor respective erau stabiliți de multă vreme în străinătate, prin urmare nu existau pentru cultura română a socialismului multilateral dezvoltat. În consecință, numele lor nu figurează în volumul de la Dacia, ci doar o însemnare trimițătoare la o ediție veche din Biblioteca Pentru Toți, unde curioșii (câți să fi fost?) ar fi putut vedea cum stau lucrurile. Situația e generatoare de confuzie, iar confuzia chiar s-a produs după anul 2000, când Editura Leda-Corint, luând întregul volum ca tradus de soția mea, ni s-a adresat pentru reeditarea romanului Un studiu în roșu. Mai grav e că, după atâta vreme de la apariția Brigadierului Gérard, confuzia respectivă, stimulată și de artificiile impuse de cenzură în 1987, s-a instalat și în mintea mea, afectând pentru o vreme memoria. Pentru puțină vreme, fiindcă în momentul când ne-am dat seama de eroare, am făcut amândoi intervenții pentru a opri lucrarea. Dar editurile noastre de astăzi se mișcă infinit mai rapid decât Universul de altădată. Cu greșeala legată de numele traducătorului, cartea a apărut, din păcate, așa că tot ce mai stă în putința soției mele este să o renege, excluzând-o din orice listă de traduceri proprii pe care și-o redactează. Pentru partea mea de confuzie indusă de aparențe, sper să-mi pot spăla obrazul făcându-mi mea culpa.
Imagine: www.pollybecker.com