O critică înțepenită între valorile clasice și metodele tradiționale de analiză „înghite” greu scrieri precum Hobbitul sau Stăpânul inelelor, iar faptul că după trilogia de tip „high fantasy” a lui J.R.R. Tolkien s-au făcut filme spectaculoase, fie și încununate cu Premii Oscar, ar veni ca o dovadă suplimentară că opera aceasta nu e literatură veritabilă, ci aparține culturii populare, precum folclorul și romanele de aventuri. Unei asemenea abordări sclerozate, însuși Tolkien își poate permite să-i dea cu tifla, prin exemplul strălucit al carierei sale academice, de profesor universitar specializat în engleza veche, în scrierile anglo-saxone și, în general, în mitologia nordică, plină de elfi, troli, pitici, vrăjitori, orci, dragoni și diverse zeități neconvenționale. Filologul Tolkien este creditat, bunăoară, cu performanța de a fi reușit, în anii ’30 din secolul trecut, prin studiul său intitulat Beowulf: monștrii și critica, să dea o turnură modernă și totodată profund savantă interpretării vechiului poem anglo-saxon, revelând natura sa primordial poetică și stopând astfel comoda interpretare a scrierii ca literatură minoră, interesantă doar sub aspect lingvistic.

În fine, nu e loc aici pentru pomenirea tuturor meritelor sale științifice, colaborări la Dicționarul Oxford, traduceri de poeme anglo-saxone, produse în paralel cu poezia proprie și cu comentariile, numeroase și pertinente, făcute timp de decenii în articole și în vasta lui corespondență. Dacă am pomenit subiectul e doar spre a sublinia ideea că, unui om cu o asemenea seriozitate dovedită în cariera universitară e greu să-i refuzi aceeași calitate când vine vorba de opera sa literară. Literatură populară? Posibil și asta, dar nu una pentru spirite sărace, aculturale. Dimpotrivă, pentru rafinați, pentru cei sensibili la aluzia culturală, la limbajele inventate – și e destul să ne amintim grija autorului de a născoci, pe baza limbilor nordice moarte, o limbă a elfilor, chiar și versuri rostite sau cântate la serbările lor.

Opera lui Tolkien este mitopoetică, autorul însuși afirmând despre sine că edifică un legendarium alimentat de filologie, mitologie, religie (el și familia lui fiind catolici devotați), ca și pe unele experiențe proprii de viață, absorbite de substratul fantastic al romanelor în profitul fondului lor de autenticitate și de umanism. Cele trei volume ample grupate sub titlul Stăpânul inelelor ne vorbesc despre Pământul-de-Mijloc, o eră scufundată în timp până la un nivel anterior cuceririi lumii de către ființele umane. Conflictul se angajează, la fel ca în basme, între Sauron, prințul întunericului, și evantaiul de făpturi din diverse regnuri care i se opun: hobbiții Frodo Baggins și echipa lui, oamenii Aragorn și Boromir, războinicul pitic Gimli, prinții regatului elf, vrăjitorul „alb” Gandalf. Dincolo de acest nivel fabulos și eroic, romanul angajează probleme profund omenești: ne vorbește despre caracterul corupător al puterii, despre speranța unui viitor senin ce nu poate fi asigurat decât cu prețul unor mari sacrificii. Din punct de vedere literar, găsim aici călătoria inițiatică, încercările menite să testeze calități precum curajul și iscusința, luptele cu forțele Răului și, în final, triumful simbolic al celor merituoși.

Unii pot critica viziunea conservatoare a lui Tolkien asupa lumii și „paternalismul vocii narative”, cum a și făcut-o, de altfel, Michael Moorcock, un important autor englez de SF și fantasy. Ceea ce nu exclude efectul major exercitat de cărțile amintite asupra fantasticului modern. Nu exclude nici imensa popularitate câștigată de autorul lor la publicul din țara sa și din Statele Unite, ulterior peste tot în lume, unde a fost tradus. E adevărat, lucrul acesta i s-a întâmplat mai spre bătrânețe, iar Tolkien mărturisește undeva că, dacă ar fi știut ce profit financiar îi vor aduce scrierile sale după 1960, s-ar fi pensionat mai devreme, dedicându-li-se în exclusivitate. Nu cred că era cazul să regrete, întrucât și după moartea lui, survenită în anul 1973, i s-au mai putut publica un apreciabil număr de cărți, eseuri, proză, poeme, volume de corespondență.

Influența lui J.R.R. Tolkien vizează atât nivelul superior al creației, cât și grosul producției literare, unde se acumulează scrierile minore, cu caracter imitativ. Nu despre acestea din urmă îmi propun să discut deocamdată, ci despre un alt mare creator de fantasy modern, George R.R. Martin. Fără îndoială, Martin – care s-a manifestat cu succes și în alte genuri, SF și horror – pleacă la rândul său din vecinătatea scrierilor tolkieniene, iar un studiu comparativ ar pune în lumină influența, scoțând totodată în evidență și meritele incontestabile ale scriitorului american. În anii ’90, Martin a lansat ciclul Cântec de gheață și foc, proiect epic cel puțin la fel de ambițios precum cel discutat mai înainte și care i-a adus o imensă popularitate chiar mai repede decât lui Tolkien. Întrucât romanele respective s-au publicat în traducere românească, la Editura Nemira, le înșir în fugă pe primele cinci, alte două urmând să apară atunci când vor fi terminate: Urzeala tronurilor, Încleștarea regilor, Iureșul săbiilor, Dansul dragonilor, Festinul ciorilor. Toate au avut succes de public, dar și de jurii, Dansul dragonilor, de pildă, fiind nominalizat în 2012 la majoritatea premiilor importante de SF & F – Hugo, World Fantasy, Locus, British Fantasy Award – și reușind să câștige Locus Poll Award.

Dacă Stăpânul inelelor se inspira din mitologia celtică și anglo-saxonă, Cântec de gheață și foc se vrea o saga cu caracter istoric, căutându-și modelele în Războiul celor Două Roze și în romanul lui Walter Scott Ivanhoe. Chiar dacă apelează și el la dragoni sau la vrăjitori, Martin o face doar din perspectiva fantazării medievale, după cum medievale îi sunt subiectele, intrigile, mentalitatea personajelor, structurile sociale de tip feudal. Ciclul său construiește o mare tragedie, dar nu una în care Răul ar învinge Binele, cum era gata-gata să se întâmple la Tolkien, dacă „vocea lui narativă” n-ar fi impus în cele din urmă, fie și la modul „paternalist”, răsturnarea balanței. La George R.R. Martin binele și răul se amestecă într-o ambiguitate etică ținând de complexitatea reală a personajelor, iar pe de altă parte de modul de gândire al unei epoci revolute. Mitopoetica permite mentalității moderne să se infiltreze în materialul legendar și să i se impună, pe când exaltarea eroismului medieval impune retragerea autorului contemporan în spatele personajelor sale „de epocă”, rămase în scenă nu doar ca actanți, ci și ca naratori din perspectivă proprie ai evenimentelor.

Din cele spuse până acum se va înțelege, sper, că Martin, deși a fost numit la un moment dat „Tolkien-ul american”, nu este deloc un epigon al valorosului scriitor englez, și nici nu-l reneagă ostentativ, cum s-a mai văzut la alți autori, mai puțin talentați și de o infinit mai mică reputație literară. Nu pot încheia fără să pomenesc și un fapt divers – dar oare chiar atât de „divers”?, ori mai degrabă caracteristic pentru mentalitatea fanilor de astăzi, produși în serie de succesul unui scriitor extrem de popular și robiți până la orbirea fanatică de opera acestuia. E de înțeles și frustrarea lor de a nu primi ritmic și, dacă se poate, neîntârziat marfa devenită obiect al adorației lor. Martin mai are de scris două romane din ciclul anunțat și nu întotdeauna pare dispus să se înhame la jugul fanteziei sale „de gheață și foc”, uneori sufletul lui mai vrea și altceva. Prin urmare, fanii îl atacă pe bloguri sau la întâlnirile directe, reamintindu-i că ar avea față de cititori datoria să nu-i lase cu buzele umflate, ei așteaptă finalul epopeii. La cei 65 de ani ai lui și la aspectul său supraponderal, „mașina de scris” ar putea din moment în moment să clacheze. Nu poți fi decât de acord cu Neil Gaiman, care dă de pământ cu cei ce se erijază în dirijorii iritați ai lui George R.R. Martin, reamintindu-le că oamenii nu sunt mașini, că artiștii au dreptul să scrie ce vor și când vor, și că, în general, faptul că le cumperi o carte nu este echivalent cu un contract.

Evident, apăr și eu libertatea artiștilor, dar m-aș bucura ca artistul în cauză să-și poată duce ciclul până la bun sfârșit. În loc să-i facem reproșuri că mai pierde vremea și cu altceva, mai bine să-i urăm sănătate și un car de inspirație.