Pentru sefistul român, șansa de a fi tradus în engleză și circulat în mediile internaționale pare să fie realizarea maximă a vieții lui. Și, în orice caz, ar fi o realizare de care trebuie să se țină seama, chiar dacă textul sau textele traduse nu ajung întotdeauna, ori, mai precis, ajung prea rar, eventual niciodată, acolo unde SF-ul tradus în engleză și publicat astfel ar putea fi încununat cu laurii celei mai mari performanțe: în chiar miezul universului contemporan al genului, în Statele Unite. Știm însă foarte bine că America are o întreagă industrie de specialitate, profilată, ca și celelalte industrii ale continentului respectiv, pe afaceri și pe profit. Iar ca editor, afacerile îți merg bine cu oamenii tăi, cu scriitorii pe care i-ai cultivat ani de zile și le-ai verificat succesul la public; ba mai mult, le-ai comandat și contractat titlurile și subiectele despre care știi sigur că vor fi și în viitor de succes. Un nume nou, și mai ales un nume străin, în care cititorul american își rupe limba încercând să-l pronunțe, nu numai că nu-i spune nimic, ba am putea crede că-l și enervează, punându-i la încercare convingerile ferme privitoare la faptul că doar autorii săi preferați poartă steagul, alții, ceilalți, neputând fi decât niște imitatori neglijabili. Da, a fost cândva unul, Lem, publicat și în State, dar el a făcut „greșeala” să critice SF-ul american pentru exces de calități comerciale și deficit de valoare literară, prin urmare nici el nu ne mai interesează, ne ajung romancierii noștri ultraproductivi, ultraperformanți, de la care știm ce subiecte și conflicte așteptăm, iar ei ne dau ritmic ce ne place…

În fine, poate că m-am ambalat prea tare. Traducerile în engleză, în caz că se fac, nu sunt doar pentru un îndoielnic boom pe piața americană. Adesea, ele au servit ca texte intermediare pentru traduceri în limbi non-anglosaxone, și publicate în orizonturi de așteptare ceva mai modeste, dar, poate, mai interesate de cunoașterea scrierilor produse în alte spații culturale. Și – culmea! – avem la îndemână până și un exemplu de performanță pe o cale inversă, ocolită, unde nu strădania autorului de a-și traduce cartea în engleză a fost cheia succesului, ci inspirația altora de a i-o traduce și publica în alte limbi. Este vorba de Gheorghe Săsărman, cu recenta sa ediție americană Squaring the Circle, titlu care exprimă exact denumirea unui volum de proză scurtă publicat cu mulți ani în urmă, la Editura Dacia din Cluj: Cuadratura cercului.

Săsărman este unul dintre performerii generației mele, recunoscut și de nivelul mai nou al SF-ului românesc drept un maestru al scrisului în acest domeniu. În 2012 i s-a acordat Premiul „Ion Hobana”, de către un juriu alcătuit din reprezentanți ai Societății Române de Science-Fiction și Fantasy (SRSFF) și ai Asociației Scriitorilor din București. Pentru a-și lua distincția, premiatul a trebuit să vină în capitală de la München, unde și-a trăit o bună parte din viață, după autoexilarea sa, din motive politice, la începutul anilor ’80. Poate că nu Cuadratura cercului a tras cel mai mult în balanța hotărârii respective, deși cartea are o poveste a ei, „cu cântec”, ca să spun așa. Știu foarte bine povestea respectivă (oare am mai spus-o cu un alt prilej?), fiind unul care, alături de colegii mei de la editura clujeană, s-a străduit s-o publice după ce fusese respinsă de vreo două sau trei edituri din București. Compuse sub pretextul unui larg set de orașe simbolice, parabolele din manuscrisul original nu erau de natură să facă viața unui redactor ușoară; prin urmare, înțeleg foarte bine de ce alți colegi s-au ferit, încă de la prima lectură, de răspunderea publicării. Cartea a apărut, chiar dacă ciuntită, deoarece un număr de „orașe invizibile” (ca să folosesc expresia lui Italo Calvino, cel care își descria propriile așezări fictive cam în aceeași perioadă cu Săsărman) au fost socotite de cenzură prea străvezii pentru regimul nostru politic de atunci. Cuadratura n-a mai fost problema perfectă de geometrie și de urbogonie pe care și-o dorea autorul, dar măcar vedea lumina tiparului, rămânând în așteptarea unei reeditări norocoase, cu toate textele așezate la vedere.

Un asemenea moment a apărut în Franța, unde Gheorghe Săsărman a avut șansa să găsească o traducătoare remarcabilă, dar și un editor care a dat faliment la scurtă vreme după ce ediția franceză a cărții, în versiune completă și cu toate vignetele emblematice desenate de autor, abia ieșise de sub tipar. Din fericire, aventura Cuadraturii cercului și-a urmat calea mai departe, în sensul că unul dintre puținii cumpărători ai volumului „francez” poticnit din motive de economie de piață s-a întâmplat să fie un editor spaniol, care la mai mulți ani după aceea își amintea că fusese impresionat de ceea ce citise. Aici intervine un alt număr norocos al hazardului, și anume faptul că omul căruia editorul de la Madrid îi făcea această confesiune s-a numit Mariano Martín Rodríguez, un bun cunoscător și de limbă română, și de SF românesc. Iar de aici și până la ediția spaniolă a cărții n-a mai fost decât un pas, însă un pas extrem de important. Și nici măcar ultimul, fiindcă în această haină atent și inspirat confecționată Cuadratura a putut trece Oceanul Atlantic, ajungând în mâinile doamnei Ursula K. Le Guin. Doamna aceasta este o „legendă vie” a SF-ului american, iar faptul că poate citi în spaniolă și că a fost și ea impresionată, la cei 84 de ani ai săi, de cartea tipărită la Madrid ține iarăși de norocul lui Săsărman. Un noroc la care chiar avea dreptul, după destule neșanse anterioare. Rezultatul recent este publicarea volumului Squaring the Circle în „intangibila” Americă, în traducerea, de fapt retraducerea Ursulei K. Le Guin, din ale cărei romane transpuse în românește cred că s-a umplut și în bibliotecile noastre cel puțin un raft.

Ajung, în sfârșit, și la tema anunțată prin titlu, iar ca s-o putem discuta în cunoștință de cauză, trebuie să mai adaug că nici în ediția americană Cuadratura cercului nu e completă: conține doar o parte dintre textele montate de autor în întrepătrunderea metaforică dintre cerc și pătrat. Prin urmare, ilustra traducătoare în engleză a operat selectiv: a aplicat propria cenzură asupra materialului din volumul original, iar eu unul, ca ins „mâncat” odinioară de cenzori, am fost nespus de curios să aflu în ce constă această nouă operație de ajustare (mă feresc să spun mutilare, fiindcă ar fi un cuvânt prea greu și poate nepotrivit), practicată pe pământ american. Și am aflat, grație relatărilor unui martor la lansarea traducerii din Săsărman la Seattle, francezul – naturalizat în State – Loïc Paillotin. Un martor demn de toată încrederea, întrucât librăria sa din localitate, împreună cu Biblioteca Publică din Seattle, au organizat respectiva întâlnire. În plus, ca un declarat admirator al doamnei Le Guin (despre care nu uită să menționeze orgolios că poartă un nume de familie provenit de la soțul ei, și el francez), i-a sorbit pur și simplu cuvintele de pe buze.

Două ar fi rațiunile pentru care Ursula K. Le Guin nu l-a tradus integral pe Săsărman. Mai întâi, o motivație pe care Paillotin o consideră a fi „pur estetică”, dar eu cred că ține mai degrabă de un subiectivism personal, la care oricine poate avea dreptul, în caz că de la început își propune doar o selecție după criteriul „îmi place, nu-mi place” și nu o preluare a operei complete. Oricum, asta nu e o cenzură politică, dar îmi pare că vedem și așa ceva în cazul celei de-a doua rațiuni invocate, și pe care franco-americanul o reproduce astfel: „Ursula K. Le Guin nu a tradus unele texte deoarece acestea prezentau o viziune asupra femeii care a şocat-o profund”. Nu ascund faptul că, la citirea unui asemenea reproș adresat lui Gheorghe Săsărman, „mi-a căzut fața”, într-atâta am fost eu însumi de șocat. Apoi am aflat și titlul povestirii incriminate: Virginia, unde ni se descrie un oraș al amazoanelor, războinicele din mitologie care își ucideau pruncii de sex masculin și își tăiau sânul ca să nu le încurce la mânuirea arcului pe câmpul de luptă. Mai aflu că asemenea oribilități aplicate pe imaginea consacrată de corectitudinea politică femeii au dezgustat-o profund pe distinsa scriitoare și traducătoare, ca și pe cei vreo două sute de americani din sală; care – citez iarăși din comentariul lui Loïc Paillotin – „au acceptat acest răspuns fără să clipească”. De parcă românul „misogin” ar fi venit cu orașul său inspirat din mitologia antichității grecești să mutileze sânii femeilor contemporane din America, ori să le ucidă și pruncii, și soții, îndată ce distinsele amazoane din Seattle i-ar fi „folosit” pe aceștia din urmă pentru o noapte sau două, între o bătălie diurnă și alta.

Concluzia mea e că așa-numita „political correctness”, ca și convingerea americanilor că modelul lor de democrație e steaua călăuzitoare a lumii, or fi bune până la un punct, dar mai și dau prilej la ridicole exagerări. Om privi noi, românii, femeia altfel de cum o văd ei între Atlantic și Pacific, dar încă mai putem face distincția dintre mitologie și viața cea de toate zilele. Iar dacă asemenea argumente politice funcționează astăzi în raport cu literatura lui Săsărman, nu văd de ce ne-am tot revolta retrospectiv că ele au funcționat și odinioară, în regimul comunist. Rezultatul e aproape același: chiar tipărită în engleză, și încă într-o traducere de care autorul nostru nu poate fi decât fericit, Cuadratura cercului e tot văduvită de unele dintre textele sale. Și presupun că așa s-ar petrece lucrurile oriunde politica se suprapune pe estetică, iar „onestitatea intelectuală” (îl citez din nou pe francez) face concesii condiționării culturale promulgate oficial.