Dacă îmi amintesc bine, am fost martorul pătrunderii modei punk în SF-ul românesc pe la sfârșitul lunii septembrie 1979, într-un tren care mă ducea de la Cluj la Oradea, unde urma să se desfășoare cea de-a IX-a Convenție națională a încă puținelor cenacluri de specialitate existente pe atunci. Tocmai apăruse la Iași „Cenaclul de anticipație” ce avea să-și schimbe curând numele în mai gloriosul „Quasar”, iar studenții antrenați în aventura lui incipientă dădeau și ei buzna la așa-zisa „consfătuire pe țară”, prilej de a-și cunoaște rivalii de la cluburile mai vechi și de a se impune în fandom cu ideile lor proaspete, deliberat extravagante.

Urcaseră în același tren spre Oradea, ba chiar în același vagon, așa că m-am putut cunoaște cu Sorin Antohi, cu frații Merișca și cu alți foarte tineri, pe atunci, aspiranți ieșeni la gloria sefistă. Veneau să cucerească Oradea într-o ținută îndrăzneață pentru epoca evocată de mine: care cu tricouri inscripționate și năfrămuțe colorate la gât, care cu părul răsucit în „antene” fixate cu lac, ca pentru o mai eficientă comunicare cu extratereștrii la modă atunci în scrierile începătorilor, ca și în cele profesioniste. Dan Merișca, pe post de animator al grupului, purta pe piept o lamă de bărbierit atârnată în  „lănțișor” de sfoară, iar Lucian socotise pesemne că nu era cazul să-și mai împletească părul în șuvițe verticale, fiindcă la data respectivă coama lui bogată și umflată putea face concurență chiar și frizurii de concert a lui Freddy Mercury.

Prin ținuta lor extravagantă, „quasariști” nu făceau decât să copieze moda punk lansată în Occident pe la mijlocul anilor ’70. Trebuie să admit însă că, pentru gusturile comuniste ale epocii, aspectul lor putea trece drept gest provocator și, în orice caz, va fi dat ceva emoții organizatorilor convenției orădene, cu atât mai mult cu cât gazda reuniunii, efemerul cenaclu SF „Horenii”, funcționa chiar pe lângă Casa Armatei din localitate. Pe de altă parte, nici Ion Hobana, reprezentând cenaclul „Marțienii” al scriitorilor bucureșteni, dar și oficiala instituție a Uniunii Scriitorilor, nu cred că putea fi decât stânjenit (amuzat, dar stânjenit) de originalitățile vestimentare ale proaspeților înrolați în mișcarea SF. Cât despre Ioan Albescu, reprezentant nu doar al revistei Știință și tehnică, pe care o conducea, ci și al Comitetului Central UTC, presupun că un asemenea spectacol „decadent” îl va fi convins definitiv că fandomul trebuia preluat sub aripă politică, spre a nu produce în continuare surprize încă și mai mari. Fără îndoială, extravaganțele cenacliștilor ieșeni n-aveau nimic din ideologia veritabilei subculturi punk, nihilism, anarhie, nesupunere socială, neo-nazism și așa mai departe. Le văd mai curând ca pe un joc distractiv, teribilist, arătând eventual că o generație nouă, intrată în arena creației cu subiecte și motive SF, dorea să-și impună un mod propriu de acțiune, poate mai zgomotos, detașându-se eventual și de rutina celor ce practicaseră genul până atunci. Gestul e „rudă” cu acela regizat tot de ieșeni, la o convenție națională timpurie, când Hobana, Colin și, mi se pare, Rogoz, obișnuiți să stea în prezidiile unor astfel de manifestări sefiste, și-au văzut după pauză, fără îndoială cu surprindere, scaunele ocupate de reprezentanții cei mai ambițioși ai cenaclurilor. Un fel de „revoluție de catifea”, mai mult sau mai puțin punk.

E interesant, pentru comparație, felul cum a pătruns la noi punk-ul cibernetic, ținând și el de o subcultură, dar de una care amenință să câștige de-adevăratelea teren tot mai larg din spațiul contemporan. Cibercultura nu mai poate fi ținută la respect cu poliția de asalt, precum punkiștii occidentali de odinioară, pe când își strigau protestele împotriva societății de consum. Odată cu computerele personale și cu Internetul, cibercultura pătrunde peste tot, afectând spațiul real și amenințând să-l transforme într-unul virtual, într-un cyberspațiu (într-o grafie folosită de ei înșiși). În calitatea sa de curent nou în SF-ul de până atunci, cyberpunk-ul a apărut în scenă la începutul anilor ’80 din secolul trecut, prin William Gibson și alți câțiva autori cuceriți de aventurile posibile în universul virtual. După nici zece ani de manifestare dinamică și spectaculoasă, Bruce Sterling, tot o stea a mișcării, declara curentul defunct, încât tot ce ar mai fi urmat în SF-ul lansat pe panta postmodernismului cultural ar fi trebuit să fie complet altceva. N-a prea fost alt curent, chiar dacă vorbim astăzi despre un postcyberpunk, pe care Florin Pîtea, de pildă, în teza cu care și-a luat doctoratul, îl tratează la un loc cu „epoca de aur” a curentului.

La noi cyberpunk-ul pătrundea tocmai atunci când în Statele Unite i se citea prohodul. Pătrundea, ca noutate deplină (și chiar așa și era în contextul SF-ului scris de autorii noștri până atunci), prin străduințele publicației Jurnalul SF și prin antologia-manifest Motocentauri pe Acoperișul Lumii, publicată în 1995, ca „volum al mișcării Quo Vadis”. Dincolo de faptul că gruparea din Ploiești care și-a asumat sarcina de a alcătui și edita cartea cu „motocentauri” n-a fost niciodată o „mișcare” în sensul reprezentat de curentul american pomenit mai sus, manifestul promovat de ea și-a atins scopul. Scotea în arenă o nouă promoție de autori SF, cu interes pentru tehnologiile virtuale și motivele introduse deja în circuit de cyberpunk-ul american: corpul uman înțesat de implanturi, sexualitatea practicată în regim de cyborg, „cowboy-ul de consolă” și aventurile sale în lumile computerizate ori într-o realitate ucronică semănând în mod izbitor cu acestea din urmă.

Nu toți semnatarii textelor din manifestul pomenit aici s-au dovedit, în perspectiva timpului, ciberpunkiști de nădejde. Totuși, câțiva au rămas fideli orientării cyberspațiale și efectelor insolite produse de aventurile posibile în virtualitatea electronică, ori într-o lume viitoare devorată de aceasta din urmă. Michael Haulică, semnatarul, în antologie, al textelor Motocentaurii dorm singuri și Neverly Hills, și-a confirmat „cyberlansarea” în numeroase povestiri incluse în volumul Madia Mangalena și continuă să prelucreze motivele tehnologiilor virtuale inclusiv în scrierile sale recente. Sebastian A. Corn, care și-a scris romanele într-un registru tematic și stilistic extrem de variat, semnează din când în când și cărți de pură explorare a registrului cyberpunk, precum Adrenergic și Skipper de interzonă. Lor li se adaugă nume ce n-au participat la proiectul manifestului din 1995, însă au dovedit ulterior că le era familiară orientarea cyberpunk, încât i-au cultivat motivele și ideile. Unii sporadic, precum Liviu Radu (alt autor de operă amplă, diversă și complexă), dar în povestiri de un tragicomic grotesc, precum Epitaf pentru Laura și alte câteva. Sau ca Florin Pîtea, fan pursânge al manierei cyberpunk, cu un întreg set de povestiri din culegerea Necropolis și cu două romane, Gangland și Anul terminal. Toți cei pomeniți mai sus țin să demonstreze mai multe lucruri importante: că inovațiile din SF aduse de curentul american trăiesc și după ce primii lui practicanți s-au dezis de el, că cyberpunk-ul e posibil și la mare distanță de centrul său, bunăoară în România, și, în sfârșit, că în funcțe de talentul celui ce scrie i se poate da și aici un aspect artistic capabil să-l proiecteze între experiențele postmoderne interesante ale literaturii contemporane.

Ca și în cazul punkiștilor din tinerețea „Quasar”-ului, extravaganța modelului asumat nu trebuie să deruteze. Dincolo de ea se află nu doar imitație facilă și foame de succes comercial. Există, de asemenea, seriozitate a creației și reușite demne de menționat.