Da, tot despre Kurt Vonnegut este vorba. Discuția nu e întreagă dacă nu ținem seama și de celălalt aspect. Acela care refuză să-l „predea” definitiv pe autorul lui Harrison Bergeron celeilalte „tabere” literare, cu toate onorurile venite dinspre publicul ei și – lucru greu de trecut cu vederea – dinspre critica elevată a timpului nostru. Pe Vonnegut îl recuperăm dacă nu vom uita unele fapte deloc minore din cariera lui. Până să devină un campion al contraculturii americane, el s-a format, totuși, în mediul producătorilor și degustătorilor de SF. Între povestirile începuturilor sale, pe vremea când trăia din slujbe modeste și încerca să forțeze cu mașina sa de scris porțile publicisticii de peste Ocean, figurează nu doar întâmplări ale unei biografii personale ficționalizate, ci și texte de SF, unele dintre ele lucrate la concurență cu Theodore Sturgeon (prototipul lui Kilgore Trout), cu care viața îl adusese la un moment dat într-o relație amicală.

Cât privește primul său roman, Player Piano (1952), el este o distopie inspirată din perspectiva viitorului mașinist al societății occidentale, purtând pe coperta primei ediții descrierea avertizatoare: „America in the coming age of electronics”, iar eticheta pusă de comentatorii cărții a fost, fără echivoc, „science fiction”. Suntem încă departe de stilul care va face gloria autorului, de satira incisivă și umorul negru din scrierile de mai târziu. Romanul dezvoltă o îngrijorare poate firească în America postbelică: aceea că viitorul va automatiza întreaga industrie în așa măsură, încât muncitorul va fi complet înlăturat din circuitul producției, rămânând un paria într-o societate ce n-ar mai admite decât managerii de întreprinderi și clasa inginerilor. Segregați în arii determinate ale orașelor, oamenii obișnuiți riscă să-și piardă complet libertatea socială și demnitatea personală, întrucât invazia automatizării pătrunde, tiranic, până în viața lor privată. Romanul pleacă de la ecouri persistente din Cea mai bună dintre lumi de Aldous Huxley, lucru atestat de însuși Vonnegut într-un interviu din care rezultă că nu-i era necunoscută – ca și lui Huxley, de altfel – nici contribuția mai veche în domeniu a lui Evgheni Zamiatin din romanul distopic Noi.

Cel de-al doilea roman al lui Vonnegut, publicat în 1959, se intitulează Sirenele de pe Titan și este un SF de-a dreptul patentat, dacă avem în vedere temele abordate și aduse laolaltă: războiul cu marțienii, călătoria interplanetară (spre Marte, Mercur, apoi spre satelitul Titan), roboții de pe planeta Tralfamadore și farfuriile lor zburătoare, ca să nu mai vorbim de invențiile de limbaj SF menite să denumească locuri și fenomene stranii din spațiu, bunăoară acel infundibulum cronosinclastic unde, odată intrat, devii undă de felul undelor cuantice și te poți materializa temporar pe orice planetă care ți-ar intersecta calea, pe o spirală extinsă de la Soare la steaua Betelgeuse. Destule alte motive ale genului nostru converg spre intriga lejeră și complicată a acestui roman. Între ele, cel al intervenției extraterestre în evoluția umană: omul înzestrat cu capacitatea de a raționa și a-și construi un viitor tehnologic ar fi o creație tralfamadoriană, după cum și unele construcții ciclopice de pe Terra (complexul de la Stonehenge, Marele Zid Chinezesc, Kremlinul) n-ar fi altceva decât mesaje materializate în limbajul geometric al tralfamadorienilor. La apariție, cartea a făcut suficientă bună impresie în lumea fanilor ca să fie nominalizată la Premiul Hugo, dar premiul propriu-zis l-a luat altcineva. „Așa merg lucrurile”, vorba autorului din romanul de mai târziu, Abatorul 5. Să recunoaștem totuși că, având premiul Hugo printre decorațiile cu care Kurt Vonnegut s-a întors de pe frontul european, ne-ar fi fost mult mai ușor să-l reclamăm fără obiecții pentru genul nostru, în vreme ce altora le-ar fi fost mult mai greu să susțină contrariul.

Motivul Tralfamadore devine cu timpul atât de important, de persistent în opera vonnegutiană, încât îl vom regăsi, cum am mai spus, în majoritatea romanelor de mai târziu. El se combină adesea cu motivul Kilgore Trout, despre care iarăși am discutat cândva pe larg, fapt ce mă scutește să-l detaliez acum din nou. Mă rezum să subliniez încă o dată importanța acestui personaj-simbol pentru fenomenul SF, pentru aspectul popular – hai să-i zicem „pulp” – al manifestărilor sale. Toate năzdrăvăniile anunțate prin titlurile de cărți și rezumatele pe care Vonnegut i le pune în seamă sunt subiecte pe care presupun că le-ar fi putut scrie el însuși, într-o serie începută cu Sirenele de pe Titan, și pe care le lasă suspendate în virtualitatea lor sugestivă, înconjurate însă de haloul umorului său ironic, precum și de căldura unei secrete afecțiuni.

Concluzia pe care mă văd nevoit s-o trag este că, poate, pe Kurt Vonnegut nu l-am pierdut niciodată, ca să fie nevoie să ne războim și să-l recâștigăm. El a fost și rămâne al tuturor iubitorilor de literatură, fie sefiști, fie „contraculturali”, fie devotați culturii propriu-zise, care anunță deja că începe să cuprindă în sine tendințe ce păreau odinioară profund divergente și de neîmpăcat. În fine, ca să se bucure toată lumea, mi se pare extrem de semnificativ că în 1999, la doi ani după moartea sa, astronomii i-au dedicat un asteroid. Nu un crater încremenit în nemișcare pe fața nevăzută a Lunii, ci un corp ceresc rătăcitor prin vastul spațiu bântuit de personajele sale exotice: 25399 Vonnegut. Iar dacă asteroidul acesta va nimeri la un moment dat, pe traiectoria lui, într-un „infundibulum cronosinclastic”, n-ar fi de mirare să-l revedem pe Kurt Vonnegut Jr., acum undă cuantică, materializat din nou printre noi, gata să ne istorisească alte isprăvi tralfamadoriene și tot ce i-ar mai trece prin minte.