Scriitorul e sensibil la premii, în care vede o recunoaștere publică a creației sale. Poate de aceea și există premii literare peste tot în lume, unele ajunse la notorietate, altele, puzderie, mai degrabă anonime, fiindcă sunt inventate pentru a gâdila orgoliul unor anonimi. Nici SF-ul de pe indiferent ce meridian geografic nu rămâne străin de instituția premiilor, pentru că și autorii genului sunt, de la un nivel în sus, scriitori, iar în rest, amatori ai condeiului poate tot atât de orgolioși ca profesioniștii.

Prin urmare, există premii acordate de fani pentru scriitori (la americani premiul Hugo este de departe, în acest sens, cel mai demn de luat în seamă) și premii acordate de scriitori pentru fani, pentru începătorii scrisului, mai bine-zis. Cred că am mai pomenit undeva despre stimulentele menite să promoveze creația cenaclurilor de anticipație proaspăt ivite în anii ’70-’80 din secolul trecut, dar chestiunea merită să fie reluată în contextul unei discuții speciale. Primele cenacluri de la noi, „Solaris” din București, „H.G. Wells” din Timișoara, „Henri Coandă” din Craiova, au fost cumva provocate de sugestiile unor scriitori profesioniști cu patima SF-ului, Adrian Rogoz fiind, poate, cel mai dornic să vadă grupuri de sefiști înflorind prin toată țara. Era convins că, pe seama lor, urma să prospere și Colecția „Povestiri Științifico-Fantastice” pe care o conducea. Alții, precum Ovidiu Șurianu și Laurențiu Cerneț, au preluat îndrumarea micului grup de amatori timișoreni, iar „solarisienii”, la începuturile cenaclului și revistei lor, s-au plasat cu bucurie sub autoritatea de invidiat a lui Vladimir Colin. Odată cu primele întâlniri de nivel național ale cenaclurilor, au început să apară și premiile destinate producției SF rezultate din eforturile de peste an și citită cu emoție în cadrul pomenitelor reuniuni. Juriile însărcinate să acorde răsplata simbolică includeau și reprezentanți ai grupărilor respective, obiectivul acestora din urmă fiind mai degrabă promovarea la nivel național a cenaclului propriu decât încurajarea „concurenței”. Președinte al juriilor era, însă, un profesionist cu autoritatea statutului său de vechi membru al Uniunii Scriitorilor, iar Vladimir Colin și-a asumat pentru mulți ani la rând acest rol. Politica lui a fost una de împăcare diplomatică a tuturor intereselor divergente, ceea ce se traducea în practică, dacă nu chiar prin premii pentru toți participanții la concurs, în orice caz pentru un foarte mare număr dintre ei. Argumentele distincțiilor amestecau deopotrivă literarul și socio-culturalul: pentru calitate literară, pentru originalitate, pentru debut, pentru toate speciile ilustrate (povestire, nuvelă, scenariu, poezie, recenzie, traduceri, grafică, bandă desenată etc.), ba chiar și premii pentru activism în organizarea mișcării fandomiale.

În aceste acte de generozitate ale juriilor, unele premii confirmă valoarea câtorva povestiri, cele mai multe cad însă pe inițiative veleitare, lucru de care timpul ne convinge din ce în ce mai mult: e destul să recitim lucrările premiate, în seria mai veche a Almanhurilor Anticipația. Evident, trebuie avută în vedere precaritatea unei creații amatoriale aflată încă la începuturile sale, trebuie înțelese argumentele pedagogice ale lui Colin. Asta nu anulează totuși impresia de inflație iremediabilă pe care o stârnesc listele de premii recoltate anual de anticipația noastră, liste din ce în ce mai complicate pe măsură ce apăreau noi și noi cenacluri, ajunse la un moment dat la vreo 75. Nu sunt tocmai sigur că se va putea completa vreodată o situație a tuturor premiilor de acest fel din SF-ul românesc, mai ales că acestor concursuri anuale controlate cât de cât de ochiul profesionistului li s-au adăugat curând concursurile „naționale” organizate de un cenaclu sau altul, unde premiile aveau să fie date de amatori pe criterii de promovare convenabile lor, și nu de puține ori marcate de patriotismul local.

Mai demne de atenție îmi par premiile de după 1989, când, în sfârșit, anticipația noastră a prins gustul jocurilor mari. S-a văzut astfel că e mult mai important să se discute și să se premieze cărți decât texte ale unor începători, acestea din urmă rămase în seama unor concursuri organizate de publicațiile genului (Helion, Gazeta SF și altele). E adevărat, între timp SF-ul românesc luase amploare, debutanții de odinioară atacau curajos proiecte consistente, iar cărțile începeau să se adune, preluând interesul pe care inițial fandomul era constrâns să-l acorde doar unor proze scurte, ori unor încercări critico-teoretice întâmplătoare. S-a ajuns astfel ca până și la convențiile anuale ale genului, reluate după o perioadă de dezinteres și neputință organizatorică, premiile să se acorde pentru cărți din principalele specii literare, roman, proză scurtă, non-fiction (aici intrând critica, schițele de istorie literară, eseurile cu caracter teoretic), dar și defalcat pe subgenuri specifice: SF „pur”, fantasy, eventual goticul care folosește motive din panoplia domeniului nostru. În comparație cu premiile mai vechi ale fandomului, listele de acum sunt mult mai consistente și, în plus, premiile au de unde se alege, cărțile respective nefiind singulare în producția editorială a unui an, ci norocoasele unui întreg grup de volume nominalizate.

Există, apoi, o altă categorie de premii apărute după anul 2000 și purtând, la fel ca în SF-ul anglo-american, numele unor scriitori importanți pentru gen, cărora memoria li se păstrează și în acest fel. Ele sunt Premiul „Vladimir Colin” și Premiul „Ion Hobana”. Primul, inițiat de Hobana și Gérard Klein, chiar sprijinit o vreme financiar de francez cu drepturile sale de autor din România, n-a putut respecta un ritm anual de acordare, însă tocmai faptul că juriile au în vedere cărți acumulate din mai mulți ani consecutivi face, cred, competiția mai spectaculoasă. Cel de-al doilea premiu pomenit, instituit mai recent, după moartea veritabilului specialist în anticipația românească și universală Ion Hobana, a fost asumat de Societatea Română de Science-Fiction și Fantasy și este, de regulă, cuplat cu Colocviile anuale purtând și ele numele celui care a scris, între altele, volumul de proză scurtă Oameni și stele. Sporadic mai apar inițiative concurențiale, precum premiile „Galileo” de la Satu Mare, având în spate editura Millennium Books, ori ale vreunei alte edituri cu interes în publicarea de SF românesc; însă principalele distincții din orizontul actual al genului nostru, greu de dislocat de pe poziția lor fruntașă, rămân cele descrise ceva mai înainte.

Ar mai fi un lucru de spus. Prestanța unui premiu literar depinde nu numai de o diplomă purtând un nume prestigios (de diplome mai mult sau mai puțin subțirele au fost pline concursurile de odinioară ale fandomului), ci și de o valoare financiară pe care orice premiu serios trebuie s-o aibă. Cu atât mai mult cu cât nominalizații de acum nu mai sunt amatori cu evoluție incertă, ci autori profesionalizați, mulți dintre ei recunoscuți deja de Uniunea Scriitorilor. „Colin”-ul și „Hobana”, chiar și premiul Convenției Naționale de SF, au făcut și fac în continuare eforturi în acest sens. Fără îndoială, am ajuns departe de constatarea unui precursor al genului nostru privitoare la faptul că ignoranța și nepăsarea contemporanilor lasă cărţile să călătorească fără speranţă „din băcănie în băcănie, până în stomacurile şoaricilor”, însă deocamdată mai rămâne să visăm la acel viitor fericit în care oficialii culturii și sponsorii generoși și-ar da mâna spre a face, inclusiv din premiile anticipației, niște obiective râvnite până la limita invidiei.