Stanislaw Lem este pomenit de regulă prin câteva dintre scrierile sale cele mai renumite, romanul Solaris, povestirile din culegerea Ciberiada, ori textele cu caracter eseistico-filozofic din Summa Technologiae. Nu este rău, la urma urmei, fiindcă imaginea cu care trebuie să rămânem despre un scriitor important ține de valorificarea critică a creației sale de vârf. Asta nu e, însă totul, iar panoramarea răbdătoare a vieții și operei acestui polonez care a dat strălucire SF-ului european din a doua jumătate a secolului XX ne poate spune destule lucruri interesante. Ne poate arăta, de asemenea, că el n-a fost de la început piscul ridicat pe momentele de maximă inspirație ale trudei sale asupra filelor de hârtie, ceea ce nu înseamnă totuși că semnele perfecțiunii ar fi apărut din senin.

Lem s-a născut la Lwow, în 1921. În treacăt fie zis, tot atunci se nășteau la noi Vladimir Colin, Adrian Rogoz și Ovid S. Crohmălniceanu, și mă refer doar la trei scriitori care au merite notabile în cultivarea anticipației românești cam în aceeași perioadă cu autorul lui Solaris. Epoca a fost una agitată, tulbure în ce privește orizontul ei social-politic, iar lucrul acesta se poate observa la toți cei citați, în sinuozitatea biografiilor proprii. Fiu al unui medic înstărit, care în timpul Primului Război Mondial își exercita profesia în cadrul armatei austro-ungare, Lem, copil, a fost crescut în ritul romano-catolic, ca un veritabil polonez ce se știa, pentru a descoperi abia sub ocupația nazistă din cel de-al Doilea Război Mondial că nu era arian, ci avea sânge evreiesc în vene. Îl aștepta, împreună cu familia, ghetoul – de care până la urmă au norocul să scape. Lucrurile se complică însă la sfârșitul războiului, când estul Poloniei e anexat de sovietici, iar tânărul Lem, cu toți ai săi, se va muta din Lwow-ul devenit ucrainean la Cracovia. Iar asta, ca să dea și la Universitatea Jagiellonă tot peste marxism-leninism și peste teoriile aberante ale lui Lîsenko, din cauza cărora mărturisește că și-a ratat medicina, rămânând o vreme tehnician într-o instituție științifică și cochetând în timpul liber cu literatura.

Nici cochetăria asta n-a mers tocmai în linie dreaptă, fiindcă, deși debuta ca poet, Lem scrie niște romane care vor rămâne uitate pe raftul secund. În primul său roman de SF, foiletonul Omul din Marte, sau în Astronauții, tipărit în 1950, autorul are a-și reproșa niște cedări în fața presiunilor cenzurii și comandamentelor staliniste privitoare la realismul socialist. (Ceva asemănător am putut vedea și în cariera lui Vladimir Colin, pe care nu întâmplător l-am citat mai sus.) Romanul Astronauții rezulta dintr-o împrejurare biografică norocoasă: tânărul Lem apucase să se confeseze unui necunoscut întâlnit întâmplător pe o plajă la Marea Nordului, criticând cu însuflețire SF-ul modest ce bântuia librăriile poloneze prin anii aceia și exprimându-și convingerea că el ar fi scris unul mai bun. Provocare îmbrățișată prompt de conlocutor, care se întâmpla să fie directorul unei edituri poloneze importante și, în consecință, i-a oferit un contract. Ceea ce nu înseamnă că Lem putea scăpa de sarcina de a descrie gloriosul viitor comunist al omenirii, pe care îl vom descoperi și în aventura cosmică figurată în Norii lui Magelan.

Au urmat însă și ani foarte buni pentru scrisul său, întrucât Lem a știut să iasă la timp din corsetele impuse de alții și să-și urmeze propria chemare. Nu s-a ferit de versiunea comică a viitorului, pe care o imaginează în povestirile lui despre o societate de roboți (Ciberiada). Dar linia fundamentală a cărților sale este gravă și dezvoltă o temă sceptică: imposibilitatea comunicării între ființele raționale din Univers. Tema aceasta începe chiar cu Omul din Marte, dar atinge dimensiuni majore, filozofice, în Solaris, lansând dramatice mesaje ale deziluziei și în scrieri ca His Master’s Voice, Fiasco și Eden. Printr-o asemenea abordare a motivelor genului, Lem nu numai că-și neagă faza inițială a creației, neconcludentă, dar chiar întoarce spatele clișeelor SF, fie cele generate de propaganda roșie, fie convențiile prejudecăților occidentale ale genului. Romanele lui devin profunde în țesătura lor de idei, adresează întrebări sensibile societății contemporane și nu se sfiesc să pună la îndoială Fantastica și futurologia, ca să folosesc chiar titlul uneia dintre lucrările sale de orientare filozofică, la fel ca deja pomenita Summa Technologiae. În eseuri, Lem este poate mai liber să-și exprime gândirea privitoare la implicațiile tehnologiilor avansate, în special cele din domeniile ciberneticii și biologiei. Ceea ce nu exclude impactul major al formulei literare pentru care a optat în repetate rânduri, tot spre a pune la îndoială firescul aventurii omului în spațiile interstelare, ori faptul că roboții inteligenți ar fi necesari și posibil de construit.

Cu o asemenea orientare disidentă față de curentul general din SF-ul epocii, nu trebuie să ne mirăm că Lem, deși prezent la modul spectaculos în aria internațională a domeniului, desconsidera în mod public SF-ul american, văzându-l ca pe o făcătură comercială, cu prea puține realizări demne de a fi admirate. În asemenea aprecieri se întâlnea de fapt și cu agentul său literar, austriacul Franz Rottensteiner, care, în vreme ce-i aranja aparițiile în spațiul german și anglofon, îl socotea pe Lem de talia lui Wells, Stapledon și Karel Čapek, nicidecum coleg cu „banalii” Heinlein și Poul Anderson, sau cu Asimov, acesta din urmă etichetat ca „tipic nonscriitor”. Reacțiile americanilor la atacurile în presă ale lui Lem n-au întârziat să se producă, dar într-un fel oarecum amuzant pentru privitorul din afară. Asociația Mondială a profesioniștilor genului (SFWA) l-a acceptat ca membru de onoare pe când încă nu avea traduceri publicate în editurile de peste Ocean, apoi, când acestea au început să apară, i-au retras titlul, pe motiv că de-acum putea fi numit membru obișnuit, cu condiția să-și achite cotizația; ceea ce Lem a refuzat, chiar și atunci când cineva din Asociație s-a oferit să i-o plătească, iar un număr de membri, cu Ursula K. Le Guin în frunte, au protestat față de tratamentul aplicat celui care când era, când nu mai era recunoscut drept coleg. Până și Philip K. Dick, singurul scriitor american de SF pentru care autorul lui Solaris avea cuvinte de laudă, a găsit că trebuia să-l reclame la FBI pe motiv că nici n-ar fi existat ca persoană fizică reală, ci ca o invenție a partidului comunist (sovietic? polonez? american? – suntem încă pe vremea războiului rece), prin care acesta urmărea să se înstăpânească pe opinia publică internațională. Nu trebuie să-l judecăm prea tare pe Dick, întrucât era atunci nu doar un mare scriitor american, ci și un ins afectat de boala sa psihică.

Cred că de la Stanislaw Lem e cazul să învățăm câteva lecții importante. Mai întâi, o lecție de demnitate care spune că indiferent de piedicile pe care ți le pune viața în cale, trebuie să ieși, cu talentul propriu și cu bagajul de idei pe care îl porți în creier, deasupra lor. Apoi, că o creație SF făcută să dureze nu se poate lipsi de un suport ideatic profund, iar speculațiile filozofice care își propun drept țintă viitorul pot deveni mai percutante dacă se îmbracă și într-un veșmânt artistic potrivit. În fine, polonezul ne mai spune că servilitatea față de modelele puse în circulație de marile industrii de prefabricate culturale reprezintă o amenințare la adresa propriei tale creații, lucru pe care n-ar trebui să-l lași să se întâmple nici dacă prin asta stârnești uragane de proteste.