Dacă tocmai i-am pomenit pe Lino Aldani și personajul său, Arno, îmi mai amintesc uimirea acestuia din urmă, proiecție a unui viitor previzibil, de a se vedea dependent până la exasperare de trecut. De un trecut cultural, vreau să spun, care până și în momentele cele mai intime, când omul vrea să fie singur cu sine însuși și cu ceea ce e mai natural, mai autentic în el, dă năvală din străfundurile memoriei, obligându-l să gândească prin clișeele altora. Astfel, pus în situația de a-și procura singur hrana din fluviul Pad, Arno se trezește retrăind scene din Hemingway și emițând automat replici ale Bătrânului confruntat cu Marea și cu peștele vieții sale. Frustrat de această intuiție a dependenței noastre de faptul cultural ce „parazitează” autenticitatea unei trăiri personale, personajul trage concluzia, în italiana lui nedusă la biserică: „Siamo fottuti!” Ceea ce trebuie înțeles ca: „suntem pierduți”, nimic nu mai este al nostru, nici măcar în viitorul degenerat, când devine obligatoriu să născocești un alt mod de a interrelaționa cu lumea din ce în ce mai străină.

star-wars-7-force-awakens-first-order-posterConstat, totuși, că nu orice clișeu returnat de memorie sfârșește prin a te enerva și a-l respinge cu ciudă, ca pe un lucru potrivnic naturii tale și dăunător propriei gândiri. Un altul vine, de pildă, din poezia argheziană și sună cam așa: „Fă-te, suflete, copil”. Nu știu dacă i-ar fi folosit revoltatului Arno, care în tot cazul n-avea cum să-l fi citit și pe Arghezi, ca să rămână eventual obsedat de înțelepciunile poetului. Nouă, însă, ne folosește și ne-ar folosi în continuare, măcar atunci când ne confruntăm cu neverosimilul din genul SF.

După mai vechile șase episoade din Războiul stelelor, trei principale și trei „prequele” pe același subiect aventuros, iată că s-a lansat public și cel de-al șaptelea episod, Trezirea forței, conceput ca debut al unei serii de trei „sequele” derivate din trilogia inițială. Rafinații îl critică și nu s-ar putea spune că exigențele lor n-au motive să se exprime. Publicul, în schimb, chiar dacă reprezentat de copiii și nepoții celor ce umpleau sălile în 1977, la debutul seriei inițiale, vine în continuare cu interes și plăcere la „noile” aventuri, de fapt la mereu repetatele, aproape stereotipele peripeții din producțiile înregistrate sub titlul general al serialului. Câștigurile realizate de „franciză” în timp cumulează aproape cinci miliarde de dolari și tind să depășească repede suma pomenită, prin cucerirea imensei piețe chineze, capabilă să asigure ea singură zeci de milioane de noi fani.

Sigur, ne-ar fi simplu să vedem aici doar un fenomen de cultură populară, refuzându-i orice comentariu pe motiv că basmele rămân de domeniul copilăriei, deci n-ar mai interesa universul matur. Aici intervine însă, psihologic vorbind, emoționantul îndemn arghezian la regăsirea copilăriei, realizare prin care preîntâmpinăm în fond sclerozele minții și, făcând abstracție de straturile unei culturi convenționale, putem regăsi o bucurie poate de multă vreme abandonată.

Nu e nicio greșeală să lași copilul din tine să se trezească (atunci când reușește!) și să participe la un vechi miracol, în ciuda faptului că adultul rămâne în tot acest timp conștient de șabloanele aventurii ce i se (re)propune, sau zâmbește amuzat la superficialitățile (poate de un comic chiar căutat) din scenariile filmelor și din onomastica personajelor lansate în conflict. Fiindcă – nu-i așa? – ce poate fi mai comic decât să-ți botezi eroul cu numele de Luke Skywalker, un fel de Lică Astronautu’ (spus mai pe românește), sau Leia Organa, fie că ne referim la prințesa tânără din primul episod, fie că avem în vedere bunicuța devenită „generalul Organa” în ultimul film.

Nu tot SF-ul e basm, dar uneori chiar e, iar atunci schimbă dintr-un condei magica formulare inițială „a fost odată ca niciodată” cu „undeva, într-o galaxie foarte îndepărtată” și pe Împăratul Negru cu Darth Vader ori cu urmașul său, Kylo Ren, ambii devotați trup și suflet Răului Absolut. Ca să se vadă și mai bine că viitorul provine din clișeele trecutului, scenariul/scenariile păstrează în decor paloșul lui Făt-Frumos, care „dă bine” în baletul dueliștilor, dar îl transformă în spadă-laser și îl concurează temeinic prin tot armamentul futuristic ce se poate imagina. Ca decor și confruntări spectaculoase, basmul SF nu se mai poate limita la sugestiile clasice, dar nici nu iese din sfera lor, chiar dacă vorbim acum de cohorte de asalt robotizate și de planete bombardate cu materia incandescentă extrasă dintr-o stea.

Sensibil la aventuri terminate implacabil cu victoria Binelui asupra puterilor malefice, copilul etern, prin urmare și sufletul devenit copil când se satură de rutinatele treburi ale vârstei adulte, se desfată aproape fericit în șablonizata ficțiune galactică, iar lucrul acesta nu trebuie nici condamnat, nici exagerat. Starea de basm vine și trece, important e să nu rămâi pentru totdeauna prizonierul ei. În caz contrar, ficțiunea simbolic-avertizatoare a lui Cervantes (alt stereotip cultural!) nu întârzie să se profileze și ea la orizont, lăsându-ne să înțelegem că nu doar cărțile de aventuri cavalerești ale Evului Mediu pot să sucească iremediabil mintea cuiva, ci și cele rezervate năstrușniciilor viitorului, mai mult sau mai puțin corect anticipate. Este ceea ce m-am străduit să formulez eu însumi într-o nuvelă, pe care aș zice că deloc întâmplător am intitulat-o Sindromul Quijote.