Romanele, care prin însăși natura lor se desfășoară epic pe o suprafață largă, sau, în orice caz, ceva mai întinsă decât alte specii literare, prețuiesc conflictul și „trăiesc” excelent de pe urma lui. Enunțul acesta rămâne valabil și pentru curentul principal al literaturii; chiar dacă în cadrul lui moda și metoda noului roman francez decideau la un moment dat că era cazul să se distrugă conflictul, și nu doar acesta, ci destule alte trăsături ale vechilor scrieri, socotite anoste și perimate în raport cu exigențele modernității târzii.

875e50b384d1618b8a83d40e3c78a159Adevărul este că, în ciuda deciziilor menite să-l elimine din rețeta „de bază”, conflictul rămâne mereu prezent în romanele contemporaneității, fie și figurat în ipostaze mai grijuliu justificate psihologic și, poate, mai subtile decât în cărțile de acum o sută de ani. Mă refer, bineînțeles, la scrierile bune de astăzi, nicidecum la rebuturile de care e plin și mainstream-ul, pe un evantai deschis de la povestirile de gravă explorare a umanului și a realității, și până la literatura de divertisment.

În ce privește genul, nu cred că ar fi cineva care să susțină că romanul SF se poate lipsi de conflict. Chiar dacă încerci să-l reprezinți ca un conflict de idei, el tot ar trece destul de repede, din această zonă elevată la care nu toată lumea poate ajunge fără nădușeală, într-un plan mai pedestru, unde până și ideile se îmbrățișează de către indivizi și grupuri mai mult sau mai puțin antagonice, gata să-și pună în evidență forța și disponibilitatea de a susține o cauză. O cauză SF, bineînțeles, dar poate că una copiată mai mult ori mai puțin discret din realitate și proiectată pe coordonate cosmice, presupus viitoare. Iar dacă lumea noastră ni se înfățișează plină de conflicte, în mod logic n-avem de ce să credem că viitorul ar fi scutit de ele.

Să nu revenim la basmele de coloratură space opera, unde ne-am convins deja că totul trebuie gândit în alb-negru, indiferent câtă culoare revarsă regizorii și scenografii pe ecran. Înainte de a fi stelare, războaiele au fost eminamente terestre și o bună parte a anticipațiilor de tip clasic a speculat în cadrul acestei teme încă nedesprinse de Pământ. În orice cheie ar fi descrise, realist-istorică sau fantezist-imaginară, războaiele au asigurat din start un conflict „tare”, pe seama cărora se pot dezvolta temeinic romane precum Război și pace de Lev Tolstoi, ori Bătălia de la Dorking de Sir George Chesney, care ne vorbește despre felul cum „a fost invadată” Anglia în 1871 de către germani. Tolstoi și-a redactat ampla cronică pe seama războaielor napoleoniene, deschizând astfel pofta – din păcate nu și la nivel literar – a unui Sven Hassel și a altora ca el pentru conflicte din Primul și al Doilea Război Mondial. Să nu avem cumva impresia că speculatorii războaielor imaginare s-au lăsat cumva mai prejos. Universitarul englez I.F. Clarke, într-un studiu intitulat Voci profețind războiul 1763-1984, discută în jur de 300 de scrieri compuse de englezi, francezi și germani pe seama unor viitoare conflicte dintre ei. Sinteza pomenită s-a publicat în 1966; prin urmare, materialul analizat proiecta o privire și în viitorul apropiat, cam până la romanul 1984 de George Orwell.

O ediție mai recentă a studiului întinde însă lista pe încă vreo optsprezece secole, până în anul 3749. Ceea ce înseamnă că pământenii și-au rezolvat – militar, bineînțeles! – vechile vrăjmășii pline de ură și de naționalism intolerant, cele ce-i permiseseră unui francez refugiat sub pseudonimul Căpitanul Danrit să „triumfe”, rând pe rând, asupra germanilor, englezilor, musulmanilor, negrilor și asiaticilor de rasă galbenă. În fine, după declinul tendinței de a se localiza lângă noi, războaiele viitorului – și mai ales ale viitorului îndepărtat, așa cum pot fi ele descoperite și consemnate cronologic în literatură – populează în felurite chipuri spațiul cosmic, și nu întotdeauna la modul abstract, preponderent-simbolic, ca în folclor. Uneori ele pleacă dintr-o conștiință politică și cazonă care ne obligă să credem că spiritul patriotico-milităresc al lui Emile-Auguste-Cyprien Driant, alias Danrit, nu moare în câteva decenii ori chiar secole. În conflictele violente cu ticăloșii Galaxiei, Franța supraelogiată a celui pomenit mai înainte lasă locul planetei Pământ, dar o planetă sinonimă cu civilizația Statelor Unite, ceea ce n-ar trebui nici să ne mire, nici să ne supere prea tare când e vorba de autori americani.

Unul dintre marii partizani ai SF-ului militarist a fost Robert A. Heinlein, semnatarul romanului Starship Troopers (Infanteria stelară) și al altor povestiri gândite în același spirit. Dacă Driant-Danrit făcea implicit un elogiu fanatic profesiei sale, practicate cu devotament până la moarte (în tranșeele Primului Război Mondial, la Verdun), Heinlein își scrie romanul cu vizibilul regret de a nu-și fi putut duce până la capăt propria carieră militară, boala obligându-l să renunțe după cinci ani de serviciu ca ofițer în Forțele Navale ale țării sale. Lui i se pare normal să-și dedice Infanteria stelară „adjutanților din toate timpurile care s-au străduit să facă din tinerii necopți bărbați adevărați”. Nu e de mirare că pe autor îl vom găsi la un moment dat cap de listă între sefiștii care și-au dat acordul pentru războiul dus de americani în Vietnam. Ceea ce ne poate face să presupunem că tot un fel de Vietnam, sau o Coree (romanul apărea în 1959), dar de proporții siderale, ar fi fost și războiul recruților tereștri – cei „făcuți oameni” de disciplina cazonă și de îndoctrinarea militaristă totală – cu o rasă extraterestră inferioară și disprețuită, dar de aceeași feroce agresivitate.

Din fericire pentru opera sa, Robert Heinlein n-a fost doar promotor al conflictelor militare. Numeroase scrieri produse de el ilustrează inteligent alte teme ale genului, bunăoară distorsiuni ale spațiului și timpului, iar în romanele de mai târziu (Stranger in a Strange Land și The Moon is a Harsh Mistress) se străduiește să-și adapteze conflictele la realități contemporane care au putut face din primul o „biblie” pentru mișcarea hippy, cu contestațiile ei sociale și sexuale, sau o punere în discuție a unui comunism libertar, proclamat în coloniile independente de pe Lună, vizavi de comunismul totalitarist de pe Pământ, în cel de al doilea. Sigur, Stanislaw Lem găsea destule motive să-l trateze pe Heinlein drept un campion al banalității și al făcăturilor comerciale americane, pentru că o făcea din perspectiva scrierilor proprii, cu o miză literară certă și conflicte mai rafinate. Dar asta nu-l împiedică pe un George Barlow, unul dintre nu prea mulții enciclopediști ai genului în desfășurarea sa mondială, să vadă în Heinlein „un talent diabolic, dar și foarte uman”, instalat „în inima Americii – cea a puritanismului și cea a senzualității, a militarismului și a moralismului, a imperialismului și a internaționalismului”, șlefuind astfel, fie și la modul utopic, un model de „cetățean al Galaxiei” (cum sună și titlul unei scrieri semnate de el în 1957).