Uneori se întâmplă ca genul Homo să-și vadă viitorul în culori optimiste – la vie en rose, cum spune o vorbă franțuzească, numai că acolo era vizată, din câte îmi dau seama, viața individului, iar în cuprinderea pe care vreau s-o dau acestei forme mai generale de optimism intră o anume privire melioristă și încrezătoare proiectată asupra civilizației în ansamblu. Anticipația mai veche, cea românească, dar și cea a popoarelor ajunse să cânte după cum imprima tonul și măsura dirijorul de la Răsărit, agrea o partitură utopică, pe portativele căreia timpul aflat în fața omenirii se putea vedea doar senin și fericit, fiindcă ideea de bază a acestei simfonii era convingerea că viitorul nostru, al tuturor trăitorilor pe Pământ, este – sau va fi? – unic, și neapărat guvernat de înclinația, pretins naturală, a omului spre idealuri comuniste. Ne-a trebuit ceva vreme până să ne dăm seama că o asemenea iluzie ținea de pura propagandă, că manipulatorii ei aveau interese mari și bine ascunse nu în volutele literaturii, ci în jocul politic.

Asta nu înseamnă că dorința de mai bine ne era caracteristică exclusiv nouă, cobaii experimentelor de dincoace de Cortină, în vreme ce dincolo ele n-ar fi avut de întâmpinat alte jocuri politicianiste. Îmi amintesc de o discuție avută prin anii ’90 în Italia, și care poate că nici nu m-a pus pe gânduri cât ar fi trebuit, imediat. Spunea interlocutorul meu de atunci: „Înțeleg că pe voi v-a mințit regimul, făcându-vă să credeți în lucruri absurde și să vă risipiți energia în jurul unor idealuri lipsite de orizont. Dar nu înțeleg de ce eu, aici, unde trăim într-o democrație liberă, mai trebuie să fiu manipulat, de presă, de televiziuni, de guvernanții în care mi-am pus speranțele – fiindcă asta se întâmplă”. Pentru cine mizează totul pe cartea speranțelor, nu-i tocmai simplu să accepte că viața în roz tinde să fie la fel de problematică în orice punct geografic încerci s-o cauți, iar viitorul tinde să-și reveleze un chip mult mai surprinzător decât cel la care te-ai fi așteptat.

Mă gândesc la pretenția mai veche a teoriei genului că scriitorul de SF ar avea misiunea să anticipeze cât mai corect dezvoltări tehnologice și socio-politice în prelungirea tendințelor descifrabile azi. În literatură cel puțin, o asemenea concepție pleacă de la Wells, care, după cum am mai văzut, își propusese să revoluționeze utopia clasică, deposedând-o de neputințele dovedite și transformând-o într-o utopie modernă: un fel de panaceu universal pentru toate durerile prezente și viitoare ale lumii. Tot el și-a dat seama că societatea este, totuși, prea inertă și prea legată de interese încrâncenate în om și în instituțiile sale; prin urmare, apelurile la înțelepciune n-ar fi putut avea ecou îndată ce rațiunea reformatoare i le propunea. Până să se instituie societatea perfectă – accepta cu un oarecare regret autorul Mașinii timpului – vor mai fi praguri de întâmpinat, uneltiri ale forțelor reacționare, oprimări, răzvrătiri și războaie. Pe cât de lejer și senin era desenul doctrinar din Oameni ca zeii, pe atât de contorsionate rămân momentele de anticipare din alte scrieri wellsiene, romanul Când se va trezi Cel-ce-doarme și câteva povestiri de figurare simbolică a unui viitor zbuciumat. Trebuie văzută în această contrabalansare sumbră a anticipației optimiste cealaltă funcție teoretizată de canonul vechi din SF, aceea de avertisment.

Dacă desfășurarea secolului XX l-a contrazis la modul dur pe utopistul modern, trebuie spus că nici cu făuritorul de avertismente n-a fost prea darnică, arătându-i că nu o dată se scaldă în naivități și el. Prevestirile sale erau fie prea vagi și prea departe de realitatea anticipată, fie depășite cu totul de evoluțiile realității efective. Războiul rece, de pildă, a fost mai mult sau mai puțin anticipat pe fondul relaxării din finalul celui de-al doilea război mondial. Dar, odată instalat în viața curentă, a adus în SF o avalanșă de scrieri consacrate conflictelor interplanetare și apocalipselor atomice. Aproape că nu se mai poate discerne în această producție un răspuns corect la tendințele evoluției sociale de ceea ce este pură modă literară, ori chiar tratament lejer al temelor, în cheie comico-satirică și într-o diluare comercială a problemei. Tot astfel, încheierea războiului rece dintre marile puteri ale lumii (oare chiar s-a încheiat?) părea să ne conducă societatea spre un liman mai calm, redeschis idealurilor utopice. Ce a urmat se vede: „Primăvara Popoarelor” trece subit într-o „lungă vară fierbinte” a conflictelor neconvenționale, a soluțiilor de tip terorist, a mișcărilor extremiste – în fine, evoluții surprinzătoare pentru care nici societatea și nici meditațiile ei cu caracter anticipator nu arată că ar fi fost foarte pregătite.

Trecând într-o cheie ceva mai „tehnico-științifică” și, poate, mai pe gustul acestui început de secol XXI, ce vedem în jur și în față? Un vis drag sefiștilor de pretutindeni, colonizarea planetelor apropiate, stagnează în lâncezeală și în promisiuni aproximative, modest susținute financiar. Primul pas pe Lună a fost urmărit cu sufletul la gură de o întreagă omenire, însă de la ultimul pas pe Lună au trecut aproape cinci decenii, iar perspectivele riscă să facă ridicole așteptările optimiste de odinioară. Câți anticipatori sau manipulatori de avertismente ar fi avut inspirația, ca și curajul de a prevedea o asemenea situație? Câți, oare, dintre cei care ne-am trezit cu computerul personal în poală și cu internetul sub nas ne-am gândit și la schimbările socio-culturale, unele de-a dreptul neliniștitoare, produse de o asemenea revoluție informatică? Câți am luat în serios dramaticele modificări ale climei, fiind pregătiți sufletește pentru catastrofele geo-politice pe care acestea le aduc în trena lor?

Și, de parcă n-ar fi destul, pentru mijlocul veacului actual, se anunță o restructurare tehnică a însăși naturii umane, impusă – spun diverși vizionari  din rândurile oamenilor de știință – de iminenta realizare a inteligenței artificiale și de nevoia de a adapta biologicul la această performanță savantă. Nu vreau să afirm că anticipația a rămas imună la toate aceste tulburătoare situații anunțate, ori deja prezente în scenă. Vreau să spun doar că viața a devenit atât de complexă, iar schimbările ei atât de rapide și de neașteptate, încât ai dreptul să întrezărești o răsturnare de roluri: nu cumva viața scrie SF, iar SF-ul se rezumă doar s-o comenteze, interpretând-o critic și făcând literatură în jurul soluțiilor ei?