Dacă începuturile ficțiunii speculative sunt în mod clar legate de profesioniști ai scrisului, și încă europeni (Verne, Wells, Rosny-aîné etc.), SF-ul canonic trimite în mod categoric spre America masivei producții industriale și spre fanii născuți sub zodia celei mai înfloritoare paraliteraturi. E vorba de acel public dinamic și naiv, cucerit la modul iremediabil de aventurile sprințare ale științei și tehnologiilor, și pe care până și reprezentanții săi exigenți îl arătau cu degetul, prin anii ’60 din secolul trecut, așa cum o făcea Harlan Ellison în introducerea la celebra sa antologie Viziuni periculoase. Din acest text îmi permit să citez mai pe larg, fiindcă surprinde un moment de basculare a genului, dacă nu spre altă condiție, măcar spre o altă concepție. Spre literatură.

           viziuni-periculoase_1_fullsizeTimp de vreo douăzeci de ani, fanii neclintiți ai ficțiunii speculative se bătuseră cu pumnii în piept și plânseseră că ficțiunea mainstream nu recunoștea literatura imaginativă. Ei deplânseseră faptul că romane ca 1984, Minunata lume nouă, Limbo și Ultimul țărm primiseră aprecieri critice, dar nu fuseseră etichetate niciodată «science-fiction». Ba chiar, susținuseră ei, fuseseră excluse în mod automat, în conformitate cu teoria simplistă «Astea sunt cărți bune, nu pot fi rahatul ăla aiurit de știință ficțională». Ei foloseau toate aparițiile de graniță, indiferent cât de jalnice […], pur și simplu pentru a se autoasigura și a-și întări argumentația că literatura mainstream șterpelea din gen și că exista multă bogăție care să fie alocată în l’ouvrage de longue haleine care era science-fictionul.

Fanii aceia turbați sunt acum învechiți. Au rămas cu douăzeci de ani în urma vremurilor. Încă pot fi auziți bolborosind paranoic pe fundal, dar acum sunt mai degrabă fosile, decât forțe. Ficțiunea speculativă a fost găsită, a fost pusă la treabă bună de către literatura mainstream și se găsește actualmente în procesul asimilării. Portocala mecanică de Burgess, Fii binecuvântat, domnule Rosewater și Leagănul pisicii de Vonnegut, The Child Buyer de Hersey, Only Lovers Left Alive de Wallis și Animalele denaturate de Vercors (ca să numesc doar câteva dintre cele recente) sunt romane speculative remarcabile, care utilizează multe dintre instrumentele perfecționate de scriitorii de SF în propriul lor vârtej agitat al genului. Nu există niciun număr al vreunei reviste profesioniste majore care să nu recunoască ficțiunea speculativă, fie prin referire la prognozarea unui element de natură științifică intrat acum în cotidian, fie prin curtarea deschisă a numelor de vârf din domeniu, prin includerea lor alături de John Cheever, John Updike, Bernard Malamud și Saul Bellow.

Cred că Ellison era cam prea optimist când vedea, în 1967, SF-ul desprins cu totul de tradițiile sale paraliterare. Fanii „turbați” n-au fost șterși definitiv din desfășurarea istorică a genului, chiar dacă experiențele considerate „viziuni periculoase” – periculoase pentru cine, dacă nu tocmai pentru modul vechi de acceptare necritică a temelor și personajelor SF? – aceste experiențe se produc periodic, pe măsură ce intră în scenă talente autentice. Totuși, vrem-nu vrem, și fosilele renasc periodic, printr-un proces de autoclonare. Fiecare etapă nouă a genului re-creează „fani-fosile”, cu mențiunea că idolii lor „intangibili” nu se vor mai numi Edgar Rice Burroughs, E.E. Smith ori Ralph Milne Farley, ci Isaac Asimov, A.E. van Vogt, sau – și mai semnificativ – Superman, Batman, ori Captain America. Asta, firește, dacă ne limităm panorama la SF-ul de peste Ocean, fără să mai ținem seama de faptul că și la noi există destui amatori de lectură pătimașă, încremenită în superficial și în șablon repetitiv.

Dar nu ticurile celor blocați în spectacolul și comoditatea literaturii de consum trebuie să ne preocupe, ci realitatea aproape evidentă că anticipația a evoluat continuu și evoluează în continuare. În plus, ea a putut conta chiar la data revoltelor lui Ellison și pe un alt tip de cititor pasionat. Antologia Viziuni periculoase include, între altele, două texte încununate cu premiul Hugo și alte două cu premiul Nebula, pe lângă nouă povestiri și nuvele nominalizate fie la unul dintre premii, fie la celălalt. Ca să fii nominalizat, trebuie să contezi pe jurii deschise la cap, iar râvnitul Hugo – știu că am mai spus asta undeva – nu-l poți obține decât dacă majoritatea fanilor prezenți la o convenție americană votează pentru scrierea ta. Și iată că au făcut-o, votând nu pentru vreo fantomă a lui Burroughs, ci chiar pentru lucrări curajoase, bune de dat exemplu al înnoirilor genului.

Și mai e ceva: prin Anthony Burgess și Kurt Vonnegut, Ellison indică vârfuri de excepție pătrunse temeinic pe harta literaturii contemporane. Scrisul lor e interesat, firește, de succesul financiar adus prin marile tiraje, de succesul critic, în sfârșit, de cota literară, pe care scriitorii și-o vor cât mai înaltă și luptă pentru ea. Dar lupta aceasta nu trebuie văzută ca o desfășurare ritualică pe teren limitat, precis marcat, o arenă a fanilor vechi și noi, a unui public căruia îi cunoști preferințele și i le servești necondiționat. E o luptă cu tine însuți, cu limitele gândirii și ale scrisului propriu, și nu în ultimul rând cu limitele unui moment literar pe care, de asemenea, un mare talent este provocat să le înfrunte și să le învingă. Asta înseamnă să ieși din rutina unui gen, să râzi de clișeele ei, cum face Vonnegut inclusiv în cărțile citate mai înainte, ori pur și simplu să le dai deoparte, căutând noutatea și originalitatea, ceea ce este, în fond, o lecție importantă și pentru SF.

Fără a răspunde acestei nevoi de literatură autentică, producând așadar în sensul regulilor ei și lăsându-se judecat după standardele literaturii generale, autorul de ficțiune speculativă (fantastic științific, anticipație, fantezie eroică, indiferent ce nuanțe primește și cum o numim) riscă să  trăiască într-o iluzie. Iluziile sunt adesea plăcute, promițătoare, aduc cu ele satisfacții mai mici sau mai mari. Dar, de regulă, ele se spulberă. Mai devreme sau mai târziu apar viziunile noi, manierele noi de a scrie, iar viziunile vechi și scriiturile vechi nu pot face față acestei firești și necesare confruntări decât dacă au în sprijin certificate literare autentice.