Tentația de a încurca nivelurile de reprezentare din SF este relativ veche. Cum am văzut, criticului Voicu Bugariu i-a reușit să facă dintr-un asemenea procedeu cheia de boltă a cărții sale Literați și sefiști. Fără a deține însă o viziune teoretică fundamentată, fanii au avut, îmi pare, dintotdeauna tendința de a-i vârî pe profesioniștii veniți în mijlocul lor în cercul de interese servit de ei printr-o mentalitate comună.
Regretatul fan Dan Merișca, de pildă, semnalând în Almanahul Anticipația înființarea la Cluj, prin 1984, a cenaclului Victor Papilian, scria negru pe alb: „Inițiativa aparține unui grup de fani printre care se numără: C. Cubleșan, M. Opriță, C. Robu, M. Scorobete, L. Neamțu (binecunoscuți scriitori SF) și mai mulți studenți“. Etichetarea aceasta nu putea decât să-i uimească pe criticul și prozatorul Constantin Cubleșan, pe poetul Miron Scorobete sau pe zglobiul autor de romane fantastico-detective Leonida Neamțu, care avuseseră la un moment dat inspirația de a scrie și literatură de anticipație. Din acest punct de vedere, ar fi fost fani (deci „sefiști“ cuprinși în mișcarea cenaclieră) și alți scriitorii profesioniști, precum Adrian Rogoz, Ion Hobana, Vladimir Colin, Sergiu Fărcășan, Mihu Dragomir, Victor Kernbach, care publicau cărți de profil cu ani buni înainte de conturarea, la noi, a termenului și condiției de „fan“, a cenaclurilor de profil și de organizarea acestora într-o mișcare cât de cât coerentă.
Pe Adrian Rogoz, dacă tot am pomenit iarăși de el, l-am auzit nu o dată mirându-se în anii aceia că la Cluj nu ființează cenacluri SF, deși în acest important centru universitar trăiau scriitorii pomeniți de Dan Merișca în retrospectiva intitulată Fandom ’83-’84. Față de primele cenacluri apărute în anii 1969-1970 la București, Timișoara și Craiova, urmate în serie de multe alte localități, Clujul se afla, așadar, în mare întârziere, inexplicabilă pentru redactorul Colecției „Povestiri științifico-fantastice”. Explicația era totuși simplă. În centrele unde se constituiseră cenacluri specializate, existau grupuri de tineri, în majoritatea lor studenți, mobilizați de o pasiune comună pentru SF și bucuroși să se organizeze într-un club ce le permitea cultivarea acestei pasiuni, dezvoltarea talentelor proprii, acestea din urmă înscrise, adesea, exclusiv sub semnul SF-ului. Or, Clujul era bântuit, dacă pot să spun așa, de „pistolari singuratici“ (nu-mi displace această imagine împrumutată din westernuri), prea înțepeniți în obișnuințele și toanele lor ca să se mai poată deda unui joc nou, acceptat ca mod unic de viață. Dintre americani, despre Ray Bradbury și Kurt Vonnegut se spune că, fiind în tinerețe fani și autori lansați energic pe pistele genului, au părăsit la un moment dat „ghetoul SF“, consacrându-se literaturii generale. Dar chiar și alții, cum ar fi Asimov, Heinlein, Poul Anderson, Frank Herbert, Ursula K. LeGuin, care n-au părăsit „ghetoul“, dar au devenit niște remarcabili profesioniști în perimetrul genului nostru, nu cred că mai puteau fi considerați fani, chiar dacă la începuturile carierei lor îngroșaseră rândurile fandomului de peste Ocean.
Este ceea ce se întâmplă, la urma urmelor, și cu fanii noștri care se profesionalizează convingător. Nu faptul că unii ajung scriitori „cu acte în regulă“, membri ai uniunii de profil, îi scoate deasupra condiției cenacliere, ci experiențele lor tot mai dovedit literare, contribuind, în fond, la mutațiile generice și tematice suferite de literatură după anul 2000.
Cenaclurile au început, de altfel, să cam dispară. Unele au dispărut curând după căderea sursei lor de sponsorizare utecistă, altele au murit de slăbiciune și de îmbătrânire prematură, dovadă că fuseseră constituite din fani contrafăcuți și lipsiți de talent, interesați mai degrabă de turismul SF, de participări lejere la reuniuni și tabere naționale, decât de cultivarea propriei lor creativități. Câteva cenacluri au rămas, cele mai puternice, mai capabile să se adapteze mijloacelor moderne de comunicare (în special Internetul). Fani au fost, așadar, și, după toate probabilitățile, încă or să mai fie. Nu demult a fost premiată la Iași o speranță de șase ani, Dragoș Merișca, pentru Poveștile mele de pe vremea când nu știam să scriu (2010). Titlul mă face să cred că își dicta textele cunoscutului său tată, Lucian, semnatar al mai multor cărți SF proprii și transpus vremelnic în postura celebrului scrib egiptean care nota fericit tot ce-i dicta faraonul. Întrucât „cartea fiului“ nu mi-a ajuns încă în mână, nu pot să mă pronunț asupra talentului acestui autor precoce, dar mă tentează să închei printr-o parafrază după anecdota cu lorzii englezi uimiți de realitățile onomastice din România. Îmi îngădui, prin urmare, să zâmbesc și eu pe întrebarea prefăcut mirată: „Așa de tânăr și deja fan?!“