Dacă vă imaginați o țară mai îngrozitoare, mai absurdă, mai dureros de pierdută decît aceea în care trăiți deja, o faceți degeaba. Florin Irimia și-a imaginat-o în cartea O fereastră întunecatăamestecând fermecător imaginație personală laolaltă cu clișee născute din filmele de groază.

M-a flatat faptul că personajul central, Mircea, trăiește în cartierul în care trăiesc și eu de vreo 10 ani, și anume Colentina. Inima străzii. Care în utopia născută de condeiul lui Irimia este unul dintre locurile bucureștene care au trecut prin niște schimbări șocante. Oamenii s-au hotărât să distrugă orice picior de maidanez și au făcut-o în bunul stil al vânătorului suprem: cu antigel și bâte în căpățână.

Numai să supraviețuitorii canini s-au transformat în zombie și s-au întors să aplice oamenilor corecția vindicativă necesară. În rest puteți găsi mizerie, teamă, creiere obturate de regimul nou și absurd care s-a instalat.

Personajul feminin, numit Semplista, este portretul femeii care poartă în ea speranța în mijlocul unui univers împărțit de zombie-câini și zombie-oameni. Acum este însărcinată, iar poveștile despre tinerețea ea includ sex, sex lesbian, sex forțat, pretext tocmai bun pentru o incursiune scurtă în lumea jegoasă a pedofililor, proxeneților, perverșilor de tot felul. Până la copilul adevărat, Semplista l-a avut drept copil pe Luț, un pisoi cu o soartă potrivită cu spiritul cărții.

E greu să mai inventezi cărți despre societăți în care domnesc haosul și imposibilul și să mai fii original cu ele. Cu toate acestea, Florin Irimia a găsit exact societatea bolnavă și disfuncțională care ar „merge” perfect pe meleagurile noastre. Totul este despre supraviețuire și, mai mult decât atât, este despre păstrarea unei fărâme de suflet și de umanitate într-o conjuctură în care tuturor le-ar fi mult mai bine dacă și-ar scoate inima din piept. Speranță și disperare în mijlocul unui deșert de absurd și cruzime. Dar nu despre asta este vorba în fiecare zi, în orice fel de țară, mai ales în țările inventate de mintea fiecăruia dintre noi?

Scriitura lui Florin Irimia este directă și subtilă în același timp. Imaginile croite de el sunt pe alocuri violente, șocante, devastatoare, pe alocuri pline de un umor cu tente cenușii și negre, pe alocuri cu fraze și metafore la care nimeni nu s-ar fi așteptat.  Am mai citit Defekt, semnat tot de el, și am bănuit încă de pe atunci că e un autor unic pe la noi. Cel mai mult îi admir curajul exprimării, se vede că e ceva natural. Se vede că rupe din realitatea care îl copleșește și adaugă nuanțe mai întunecate, ca să obțină efectul creării unei lumi unice, în care nimeni nu ar vrea să trăiască și în care, totuși, locuim fiecare, pe rând, căci fiecare are absurdul propriei vieți asigurat genetic.