Piazza Bucarest (Polirom) este o carte complicată, foarte complicată, mai ales dacă o citești și ești român. Este o carte deranjantă, exact din același motiv. Cei care suferă de sindromul identificabilității, literare sau mai larg decât atât, vor avea însă de învățat din cartea danezului Grondahl. Perspectiva deloc obiectivă a nordicului asupra realităților noastre, trecute și contemporane, aduce ace în inimă.

Primul plan este reprezentat de povestea în sine. Un american, Scott pe numele lui, ajunge în România prerevoluționară, unde o cunoaște pe Elena, ghidul lui. O tipă seducătoare, prin educație, prin dorința de a evada de acolo, prin tinerețe și printr-o sofisticare construită, necaracteristică unei femei atât de fragede și care provine dintr-o țară închisă. Scott o ia pe Elena și o duce în nordul cel liber. Povestea este spusă de fiul din căsătoria anterioară a americanului cu o scandinavă.

E un moment în carte în care nu-ți dai seama cine e important în romanul acesta, pe care trebuie să ai răbdare să-l străbați. E despre Scott cel tăcut, care o iubește pe româncă, dar care nu ține pasul cu firea ei și cu frustrările ei? E despre fiul lui, scriitorul-narator, care a cunoscut-o pe Elena în toate momentele vieții ei de la sosirea ei în Vest? E vorba despre Elena, cea a cărei trecere printre bărbații din această viață complicată lasă urme atât de grave încât cineva, undeva, trebuie să scrie o carte?

Sau este vorba despre niște opinii despre o țară, pe jumătate sordidă, cu tot exotismul ei, pe jumătate crudă? – momentul execuției soților Ceaușescu se găsește undeva la mijlocul cărții, strategic, împărțind lumea în mila și încrederea vestică în justiție, pe de o parte, și realismul exacerbat al oamenilor care au trăit acolo, înainte de 1989.

În plus, pe lângă toate acestea, exprimate pe un ton direct, dar pe alocuri răscolitor, este vorba despre iubire. Elena semnifică neprevăzutul care schimbă vieți, inclusiv pe a ei, cu forța unui taifun care scoate din rădăcini și aproape replantează totul, oarecum la întâmplare. Este și drama unor personaje extrem, extrem de inteligente, obligate să joace un șah dureros și să se suporte, atâta vreme cât acest lucru este posibil.

Nu este un volum care să-ți lase un gust bun, mai ales din momentul în care secretele Elenei devin din ce în ce mai mari și mai înfricoșătoare. Dar îți ajunge la inimă într-un fel care te sperie, nu neapărat pentru că e vorba de români și România, ci pentru că te face să vezi că lucrurile, istorice, sentimentale, sunt foarte, foarte complicate. Că salvarea este s-o virezi pe filosofie și să încerci să înțelegi detaliile, chiar dacă le pricepi greșit sau doar prin ochii tăi.

Piazza Bucarest are un aer greu de respirat. Cu toate acestea, merită efortul. Nu, nu vă promit că o să citiți lesne această carte. Uneori poate o s-o aruncați de perete. Acesta însă mecanismul care vă va face s-o lecturați pâna la ultima pagină.