De la declaraţii de război la pledoarii pentru pace, de la îndemnuri la libertate la expresii de mânie îndreptăţită, această emoţionantă antologie este o celebrare a peste 50 de discursuri care au marcat şi modelat cursul istoriei. Începând cu profeţii marilor religii şi încheind cu discursul lui Vladimir Putin ţinut la Kremlin cu ocazia anexării Crimeii, Discursuri care au schimbat lumea survolează epoci istorice, vizitează naţiuni diverse şi captează voci dintre cele mai diferite – revoluţionari şi tirani, militari şi oameni de stat, monarhi şi martiri.

unnamedVolumul cuprinde cinci dintre cele mai mobilizatoare discursuri ţinute de Winston Churchill despre cel de-al Doilea Război Mondial, profeticele „Eu am un vis” şi „Eu am văzut pământul făgăduinţei” ale lui Martin Luther King, cuvintele inspiratoare rostite de JFK la Zidul Berlinului şi pledoariile înflăcărate ale lui Nelson Mandela, de la procesul său din 1964 şi de la alegerea sa ca preşedinte al Africii de Sud, în 1994. Acestora li se adaugă alocuţiunile istorice ţinute de Elisabeta I a Angliei, Oliver Cromwell, George Washington, Napoleon Bonaparte, Abraham Lincoln, Mahatma Gandhi, Adolf Hitler, I.V. Stalin, Franklin D. Roosevelt, generalul Patton, Malcolm X, papa Ioan Paul al II-lea, Václav Havel, Mihail Gorbaciov, Barack Obama, papa Francisc şi multe alte personalităţi care i-au captivat, i-au înflăcărat sau uneori i-au terifiat pe cei care îi ascultau.

„Un discurs celebru nu reflectă doar adevărul epocii sale, ci captează deopotrivă marea minciună. Această minunată colecţie de discursuri conţine imnuri înălţătoare închinate valorilor democraţiei ce înglobează principiul decenţei şi al libertăţii pe care noi le preţuim, cuvinte înţelepte care luminează minţile. Dar putem să citim aici şi câteva dintre cele mai detestabile discursuri care au întunecat orizonturile lumii libere. Discursurile rostite de monştrii istoriei sunt pentru omenire adevăratele lecţii. […] Astfel, multe dintre ele dezvăluie defectele de caracter şi virtuţile oratorilor respectivi, dar fiecare este, în acelaşi timp, o fereastră spre un mare eveniment istoric.” – Simon Sebag Montefiore

 Mijlocul secolului al XIX‑lea a fost o perioadă în care disensiunile în Statele Unite au dus la războiul civil, iar cauzele şi idealurile sociale şi‑au găsit exprimarea în mişcări populare puternice. În acest climat, multe americance s‑au impus ca personalităţi publice, mult peste capacitatea lor reală de a influenţa evenimentele. Născută în Massachusetts, Susan Brownell Anthony a fost una dintre ele, iar în 1872 provocarea lansată de ea prin votul „ilegal“ a creat un moment de referinţă în campania pentru dreptul de vot al femeilor.

Fire sobră, Anthony a crescut în spiritul tradiţiei quakerilor, a devenit profesoară şi, prin întâlniri cu diverşi aboliţionişti şi propovăduitori ai temperanţei, s‑a implicat activ în campanii contra sclaviei şi alcoolismului. Dar a întâmpinat obstacole supărătoare în calea participării efective a femeilor la viaţa socială care au culminat în 1852, când i s‑a refuzat dreptul de a lua cuvântul la un miting în sprijinul temperanţei. Nedezminţindu‑se, reacţia ei firească a fost aceea de a înfiinţa, împreună cu Elizabeth Cady Stanton, o militantă cu vederi similare, Societatea de Temperanţă a Femeilor din Statul New York.

În 1868, Congresul a votat Amendamentul 14 la Constituţie, care fusese îndelung dezbătut. Fiind unul dintre cele trei Amendamente ale Reconstrucţiei, Amendamentul 14 era menit să acorde dreptul de vot bărbaţilor afro‑americani, recent emancipaţi din sclavie. Una dintre clauze părea să submineze drepturile femeilor în calitate de „cetăţeni“ ai SUA, în timp ce o altă clauză, în funcţie de interpretare, putea fi invocată ca o confirmare a dreptului femeii la vot. În următorul an, Amendamentul 15 stipula că „dreptul cetăţenilor Statelor Unite de a vota nu trebuie să fie negat sau diminuat de către Statele Unite sau de către oricare stat (component), pe motiv de rasă, culoare sau situaţie anterioară de servitute“, însă genul persoanei nu era menţionat. Din păcate, amendamentele au avut drept efect apariţia unei falii între militantele pentru votul femeilor şi partenerii lor de sex masculin din cadrul mişcării aboliţioniste.

În 1872, Anthony a decis să ia atitudine şi să verifice în practică interpretarea amendamentelor în statul New York. Unele state vestice făceau progrese în a acorda dreptul de vot pentru femei, însă coasta de est rămânea intransigentă. Reuşind (împreună cu alte femei) să se înregistreze pe listele electorale din Rochester, a putut vota la alegerile federale din 5 noiembrie. Exact după trei săptămâni însă, a fost arestată pentru vot ilegal, iar în 1873 a fost condamnată pentru infracţiunea comisă. Avocatul ei a obţinut o eliberare pe cauţiune, contrar dorinţelor ei, dar această nouă libertate i‑a permis să se lanseze într‑un intens turneu de conferinţe locale, cu prilejul cărora a ţinut un discurs înflăcărat, intitulat: „Este o crimă ca un cetăţean al Statelor Unite să voteze?“ În acest text, Anthony susţinea neconstituţionalitatea „lipsirii de drepturi cetăţeneşti a jumătate din întreaga populaţie“ şi îşi manifesta profunda aversiune faţă de „detestabila oligarhie a sexului bărbătesc“.

Iată un fragment din discursul ei:

”Prieteni şi concetăţeni: Mă prezint în faţa voastră astă‑seară, sub acuzaţia aşa‑zisei infracţiuni de a fi votat la ultimele alegeri prezidenţiale, fără să am dreptul legal de a vota. Mă voi strădui acum să vă demonstrez că, votând astfel, nu numai că nu am săvârşit nicio infracţiune, ci, de fapt, pur şi simplu, mi‑am exercitat dreptul de cetăţean, garantat mie şi tuturor cetăţenilor Statelor Unite prin Constituţia naţională, pe care niciun stat (al Uniunii) nu are puterea de a o nega.

Guvernul nostru republican democratic se bazează pe ideea dreptului natural al fiecărui membru al societăţii la opinie şi la vot pentru crearea şi aplicarea legilor. Stă în competenţa guvernului să asigure poporului condiţiile de a se bucura de drepturile sale inalienabile. Respingem vehement vechea dogmă potrivit căreia guvernele pot acorda drepturi.

…De asemenea, nu veţi găsi niciun cuvânt în toate marile acte lăsate nouă de părinţii fondatori, din care să reiasă că un guvern ar avea puterea să creeze sau să confere drepturi. Declaraţia de Independenţă, Constituţia Statelor Unite, constituţiile statelor componente şi legile organice ale teritoriilor, toate deopotrivă urmăresc să protejeze poporul în exercitarea drepturilor lui primite de la Dumnezeu. Niciun guvern nu pretinde să acorde drepturi.

Nu există în Declaraţie nicio menţiune privind autoritatea guvernului asupra drepturilor, nicio excludere a vreunui om de la deplina şi egala împărtăşire a lor. În declaraţie se stipula dreptul tuturor oamenilor şi, „în consecinţă“, cum spunea predicatorul quaker, dreptul „tuturor femeilor“ la o opinie în ceea ce priveşte guvernarea. Şi aici, chiar în acest prim paragraf al declaraţiei, se află afirmarea dreptului natural al tuturor de a hotărî prin vot; căci, cum poate fi dat „consimţământul celor guvernaţi“, dacă dreptul la vot este negat. Din nou: „Că, ori de câte ori vreo formă de guvernare devine distructivă în ceea ce priveşte aceste scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau de a o înlătura, şi de a institui un nou guvern, fundamentat pe asemenea principii şi organizând puterile lui în acele forme care par cele mai potrivite pentru siguranţa şi fericirea oamenilor.“

…Preambulul constituţiei federale spune: Noi, poporul Statelor Unite, pentru a forma o uniune mai desăvârşită, pentru a institui dreptatea, pentru a asigura liniştea internă, pentru a ne îngriji de apărarea obştească, pentru a promova bunăstarea generală şi a garanta binefacerile libertăţii nouă înşine şi urmaşilor noştri, decretăm şi promulgăm această constituţie pentru Statele Unite ale Americii“.

Este vorba, aşadar, de noi, poporul, nu noi, cetăţenii bărbaţi albi, şi nici doar noi, cetăţenii bărbaţi; ci noi, întregul popor, care am format această Uniune. Şi am format‑o nu pentru a da binefaceri sau libertate, ci pentru a le garanta; nu pentru jumătate dintre noi şi jumătate dintre urmaşii noştri, ci pentru întregul popor — femei şi bărbaţi deopotrivă. Şi este de‑a dreptul o batjocură să le vorbeşti femeilor despre împărtăşirea din binefacerile libertăţii, când lor li se neagă posibilitatea de a face uz de singurele mijloace de a le obţine, aşa cum sunt ele oferite de acest guvern republican democrat — dreptul de a decide prin vot.

…Orice stat care face din sexul omului un criteriu menit să ducă la negarea dreptului de vot pentru o jumătate din populaţie nu face decât să omologheze o lege de pierdere a drepturilor civile sau o lege ex post facto, ceea ce reprezintă o încălcare a legii supreme a ţării. Prin ea, femeile şi posteritatea lor feminină sunt pentru totdeauna private de binefacerile libertăţii. Pentru ele, acest tip de guvernare nu are niciun fel de puteri îndreptăţite decurgând din consimţământul celor guvernaţi. Pentru ele, acest tip de guvernare nu este o democraţie. Nu este o republică. Este o aristocraţie odioasă; o detestabilă oligarhie a sexului (masculin). Cea mai detestabilă oligarhie care a existat vreodată pe faţa globului… această oligarhie a sexului (masculin), care face din tată, fraţi, soţ, fii oligarhi asupra mamei şi surorilor, asupra soţiei şi fiicelor din fiecare familie; care îi declară suverani pe toţi bărbaţii şi face supuse din toate femeile, care aduce disensiune, dezacord şi răzvrătire în fiecare gospodărie a naţiunii.

Singura chestiune ce rămâne de lămurit, acum, este: sunt femeile persoane? Şi cu greu pot crede că vreunii dintre opozanţii noştri vor avea impertinenţa să spună că femeile nu sunt persoane. Fiind persoane, aşadar, femeile sunt cetăţeni, şi niciun stat nu are dreptul să elaboreze vreo nouă lege sau să impună vreo veche lege, prin care să le îngrădească drepturile sau imunităţile. De aici, rezultă că orice discriminare împotriva femeilor în constituţiile şi legile unor state este astăzi nulă şi neavenită, exact la fel cum este şi orice lege împotriva negrilor…”

Simon Sebag Montefiore este un faimos istoric britanic, om de televiziune şi autor de succes, multe dintre scrierile sale fiind traduse în peste 40 de limbi şi devenind bestselleruri internaţionale. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără Ierusalim – Biografia unui oraş, Ecaterina cea Mare şi Potemkin, Stalin. Curtea Ţarului Roşu, precum şi romanele Saşenka şi Într-o noapte de iarnă. Montefiore este Fellow al Royal Society of Literature din Marea Britanie. De curând i-a apărut o monumentală istorie a dinastiei Romanovilor, care va fi publicată și în România, la editura Trei.